Cuprins

 

   I.  Prin Dobrogea Centrală

  1. Pe Valea Casimcei…
  2. În ţinutul Casienilor
  3. De la Ulmetum ... la Casian (toponimie dobrogeană)

 

  II.  Peştera Sf. Ioan Casian

  1. Biserică –  peşteră-chilie
  2. Nevoinţă aspră

  III.  Din istoria locurilor

 
  1. Aşezări rupestre de pe Valea Casimcei
  2. Vremuri paşnice, înfloritoare
  3. Pustiiri ... stăpâniri vremelnice ... prigoniri ...

  IV.  Vatra monahală din ţinutul Casienilor

   V.  Chemare de ctitor ... după 1600 de ani

 

  VI. Viaţa Sfântului Ioan Casian

  1. Pe meleaguri natale
  2. Peregrinări
  3. Întemeietor al monahismului în apusul Europei
  4. Scrierile Sf. Ioan Casian
  5. Cinstirea
 

 VII. Între Provence şi Dobrogea natală
 

 VIII. Aura de spiritualitate

 

   IX. Legende ale Casienilor

    X. Drumuri de acces

  1. Acces auto
  2. Acces feroviar

   XI. Obiective în împrejurimi

  1. Obiective religioase
  2. Obiective turistice

  XII. Bibliografie

I.  Prin Dobrogea Centrală

 

1.  Pe Valea Casimcei…

 

Călătorul care străbate ţinuturile din centrul Dobrogei, în graba spre destinaţie, abia observă câteva detalii ale alcătuirii pământului dobrogean. Peisajul este plăcut: dealuri domoale acoperite de pajişti şi culturi agricole, ici-colo, pâlcuri de arbori şi arbuşti, sate înşirate în lungul şoselei.

 

Desfăşurat ca o imensă diagonală, pe direcţia oraşelor Hârşova-Constanţa, Podişul Casimcei prezintă o varietate de peisaje, ca o sumă de contraste specifice.

 

Podişul Casimcea este cu mult mai vechi decât Carpaţii şi munţii din nordul Dobrogei. Pe lângă calcare şi alte roci dure, podişul este alcătuit din aşa-numitele şisturi verzi, cele mai vechi roci care apar pe suprafaţa ţării noastre. Urmare a îndelungatei sale existenţe, aspectul general al podişului este şters, domol, intens modelat, cu forme rotunjite şi înălţimi sub 200m.

 

La obârşia de sub Dealul Ciolpan (359m) valea Casimcei puţin adâncită, este în mod frecvent lipsită de apă. Vetrele satelor din comuna Casimcea se răsfiră printre ondulările largi ale văii şi pâlcurile de pădure.

 

Înaintând spre vărsare, malurile se înalţă, valea se lărgeşte ca un culoar de 1-1,5 Km lăţime. Casimcea adună o serie de afluenţi : Valea Seacă, Cheia, Râmnicul, etc. care, la traversarea pragurilor de calcare, prezintă caractere specifice regiunilor carstice.

 

În mici lărgiri ale văii se adăpostesc satele adunate Pantelimon, Cheia, Casian. În dreptul satului Casian, ocrotit de malul malul stâng al văii, peisajul se înviorează. Valea se adânceşte în masivul calcaros al Dealului Casian, formând un sector de chei. Ca un perete înalt şi impunător, stâncile calcaroase, numite „canarale”, amintesc de lumea carpatică. Canaralele Casienilor sunt vizibile de la mare distanţă. Prinsă între pereţi stâncoşi, valea este largă şi plată ca o câmpie. Denumite generic „ceairuri” locurile din apropierea apei rămân nelucrate, evitându-se pericolul inundaţiilor frecvente.

 

Pe alocuri, sculptate în calcare vechi, apar grote şi peşteri : Gura Dobrogei, Peştera Sf. Ioan Casian, La Adam, Liliecilor, Peştera Vulturilor  etc. De la intrare, situată la câteva zeci de metri deasupra văii, peştera Gura Dobrogei se ramifică în numeroase labirinturi adăpostind mii de lilieci şi alte specii unice în ţară. De altfel, în ansamblul carstului dobrogean, peşterile de pe valea Casimcei sunt atipice, prin aşezarea pe pereţi stâncoşi, în complexe dezvoltate pe mai multe nivele.

 

Peşterile sunt  plasate în locuri care nu atrag în nici un fel atenţia. Peisajul prezintă un relief domol, cu mici coline şi vegetaţie tipică de stepă. În acest decor te poţi aştepta la orice în afară de existenţa unor peşteri.

 

Valea Casimcei se deschide în Lacul Taşaul de pe ţărmul Mării Negre şi se continuă în larg printr-o vale submarină. Ca o curiozitate a naturii şi în acest sector al văii, sub şesul dobrogean  se află reţele înecate de forme carstice. Descoperită în 1985, Peştera cu apă de la Taşaul, în întregime submersă, este înpodobită cu formaţiuni stalagmitice, o raritate în Dobrogea.

 

Cu uşoare înfluenţe pontice, climatul podişului Casimcei este moderat, cu temperaturi medii anuale mai ridicate, fără geruri puternice. Sub soarele dogoritor al verilor dobrogene, cu lungi şi frecvente perioade de secetă , se simte în permanenţă vântul cald şi uscat. Podişul pare secat  de ape. Dar ploile torenţiale, foarte abundente, pot umple în câteva ore întreaga vale a Casimcei. Din această cauză, satele evită fundul văii, unde se canalizează apa de pe versanţi,  iar lunca are o mai mică folosinţă agricolă.

 

Frumuseţea peisajului este întregită de varietatea veşmântului vegetal, înscris în aceeaşi notă a contrastelor. Obârşia Casimcei aparţine zonei împădurite, menţinută vreme de secole. Pădurile dese de stejar, ulm, carpen, frasin, ocupă  şi în prezent suprafeţe întinse. Treptat, arborii viguroşi ai pădurii se schimbă cu arbuşti, apoi cu ierburile din cunoscutele pajişti şi stepă dobrogeană.

 

Pe suprafeţe întinse dealurile Casimcei sunt acoperite de tufişuri şi arbuşti cu specii de stejar verde, iasomie, cărpiniţă, plante care se dezvoltă în climat mai blând. Cunoscute sub denumirea de „şibleac” acestea amintesc o vegetaţie asemănătoare din ţinuturile mediteraneene. Relieful carstic specific, bogăţia florei şi a faunei, dau o notă caracteristică, pe valea Casimcei fiind declarate mai multe rezervaţii naturale. Rezervaţia Cheia (285 ha.) încadrează forme de relief originale: turnuri, coloane, piramide; elemente floristice endemice cât şi mediteraneene lemnoase: cărpiniţa, scumpia, vişinul turcesc. 

 

Rezervaţia Gura Dobrogei conservă numeroase forme de relief carstic, elemente floristice şi faunistice. Este o rezervaţie de profil speologic, cu peşteri ocrotite Gura Dobrogei, La Adam, Peştera Liliecilor.

 

Rămase multă vreme necercetate, odată cu întemeierea Măn. Sf. Ioan Casian ţinuturile Casimcei au reintrat în atenţia celor care caută un loc de liniştire sufletească. Iar Peştera Sfântului a devenit loc de atracţie şi de pelerinaj.

 

2. …În ţinutul Casienilor

Spaţiu al liniştii şi singurătăţii

 

Sectorul mijlociu al văii Casimcea, între localităţile Pantelimon şi Gura Dobrogei este cunoscut din vechime drept „ţinutul Casienilor”.  Desfăşurat între unduiri de dealuri, în “liniştea dulce a întinderilor” ţinuturile Casienilor sunt amintite în scrierile  Sf. Ioan Casian. Originar de pe aceste meleaguri, Sfântul a apreciat “frumuseţea surâzătoare a peisajului”.

 

Mai izolate faţă de principalele artere de comunicaţie, pe plaiurile Casienilor satele sunt puţine şi cu populaţie rară. Doar satele Cheia şi Casian, aşezate în mici lărgiri ale văii, se adăpostesc chiar între cheile Casimcei. Presărate în acest peisaj arid şi pietros, satele s-au aşezat după resursele de apă de la baza dealurilor calcaroase. Adăpostit de o mică vale torenţială, satul Casian pare izolat şi singuratic. Cele câteva gospodării sunt grupate sub malul stâng, mai domol al Casimcei. Privindu-le te încearcă o senzaţie de izolare, de pustiu…

 

Pe malul drept al Casimcei se înalţă Dealul Casian, un perete stâncos şi abrupt,  pe care albul calcarelor se iveşte printre tufişurile de arbuşti. Dominând întreaga vale Dealul Casian este un reper al întregului ţinut.  

 

Locurile abundă în forme carstice cu aspect ruiniform: coloane, firide, blocuri stâncoase, surplombe, grote, peşteri, etc. Cea mai cunoscută dintre acestea, Peştera Sf. Ioan Casian se deschide cam pe la jumătatea dealului deasupra văii Casimcea.

 

Valea largă, asimetrică şi cu multe cotituri a Casimcei este străbătută de firul argintiu al apei, care abia se vede printre tufişurile spinoase. Peste pragurile de calcar apele devin repezi, curg cu zgomot, pentru a se linişti din nou, pe patul de aluviuni. Acoperită cu straturi groase de mâl, cu “ceairuri” specific dobrogene, valea este lipsită de culturi agricole. Strecurat printre stânci colţuroase, umeri de rocă şi tufişuri dese de arbuşti, că nu lasă să se vadă solul între ele, urcuşul dinspre valea Casimcei este greoi.

 

Pe vârful Dealului Casian, în vecinătatea peşterii, s-a ridicat Măn. Sf. Ioan Casian. Situată în mijlocul unui peisaj domol aşezământul monahal este înconjurat de cununa dealurilor acoperite cu pajişti, fâneţe, păşuni, pâlcuri de arbuşti. Incinta se întinde într-o pajişte însorită,  pe clina sudică a Dealului Casian, orientată spre Târguşor. O privelişte largă, cuprinde o înşiruire de dealuri domoale, rotunjite, îmbinate prin văi largi. Doar o culme din marginea incintei este mai abruptă, ca un amfiteatru natural, iar printre tufişurile de arbuşti apare substratul calcaros. La orizont, şiruri de coline tăcute, în deplină singurătate, conturează un spaţiu al liniştii şi al singurătăţii. Chiar şi  împrejurimile, prin micile aşezări, satele Cheia, Casian, Gura Dobrogei,  asistă la singurătatea peşterii şi a locurilor. Doar spre Târguşor, aşezat dincolo de cununa dealurilor, comunicarea este mai lesnicioasă.

 

Locurile au fost o permanentă chemare către firea liniştită a Sf. Ioan Casian, o ademenire în ale cerceta şi a se pierde în cugetări, în umbra câte unei grote. Străbătându -le te afli pe urmele Sfântului.Parcă îl auzi mărturisind: „mi se zugrăveşte înaintea ochilor farmecul plăcut al acestei regiuni care se întindea graţios în spaţiile singurătăţii”. Totul este încă viu. Acelaşi peisaj stepic, arid, doar meandrele Casimcei sunt schimbate pe alte traiectorii. Au trecut generaţii după generaţii,  dar locurile rămase aproape neschimbate, stârnesc aceeaşi nostalgie, în aceleaşi linişti şi singurătăţi netulburate…

 

3. De la Ulmetum  … la Casian

 

- toponimie dobrogeană

 

Diversitatea peisagistică de pe valea Casimcei se reflectă în toponimie, prin termeni care denumesc aspecte ale cadrului natural, cât şi îndeletniciri ale locuitorilor, apartenenţa lor la diferite culte, etc. Presărată cu numeroase regionalisme, toponimia abundă în denumiri împrumutate de la diversele populaţii care s–au perindat pe pământul dobrogean. Unele toponime s–au menţinut de–a lungul timpului, altele au fost înlocuite odată cu shimbări ale mediului,ale condiţiilor economice şi sociale.

 

Derivând din cuvântul „casâncǎ”( kasinka, în limba rusă), cu înţeles de „broboadă împodobită pe margini cu flori brodate şi cu franjuri”, toponimul „Casimcea” sau „Casâmcea” dezvăluie unele aspecte ale peisajului. Podişul se aşterne ca o „broboadă” atotcuprinzătoare peste străvechiul soclu dobrogean, boltit în mijloc şi aplecat spre margini.

 

Asemenea unor flori de stâncă, risipite pe întinsul podişului din temelia de şisturi verzi şi de calcare vechi apar mici masive stâncoase, izolate, ca o broderie în relief, care înviorează peisajul. Unele dintre detaliile topografice sunt mascate de cuvertura de sol şi de lut care îmbracă terenul.

Podişul este „franjurat”de valea şi cheile Casimcei, iar pe alocuri, prin apariţia de grote şi peşteri.

Pe hărţi mai vechi, de la sfârşitul secolului XIX, valea Casimcea apare sub denumirea „Kartal”= (vultur, în lb. turcă).

Odinioară, numeroase exemplare de vultur–pescar, specie care se hrăneşte cu peşte, îşi găseau adăpost pe stâncile golaşe ale Casienilor, nu departe de ţărmul mării. Impresionaţi de prezenţa acestor păsări, turcii au numit Casimcea, Valea Vulturilor, la fel cum există şi Peştera Vulturilor, în apropiere de Târguşor.

Se mai pot desprinde şi alte înţelesuri. Cuvântul „kart”= (bătrân, vechi în lb. turcă ) este un adjectiv foarte potrivit pentru valea Casimcea, evoluată, şi îmbătrânită, ca şi întreaga Dobroge.

Vechea denumire „Ulmetum” a comunei Pantelimon face referire la una dintre speciile de arbori prezintă în codrii de odinioară. Numele derivă din cuvântul      „ulmus” = (ulm, în lb. latină), iar ulmetum, ulmet, semnifică o pădure din această specie de arbori. Foarte răspândit în păduri şi zăvoaie în zona colinară, ulmul însoţeşte speciile de stejar, tei, carpen,etc. Lemnul său tare, folosit în rotărie, la căruţe şi unelte agricole era mult apreciat de vechii locuitori.

Întemeiată de romani, aşezarea s–a numit Vicus Ulmetum, respectiv satul Ulmet. Şi astăzi, gospodăriile satului se pierd prin desişul arborilor.

Mai târziu pădurile de la Ulmetum au adăpostit mici vetre de sihăstrie, cu călugării vestiţi. Denumirea Ulmetum a fost înlocuită cu cea actuală de Pantelimon după numele unui cuvios călugăr vieţuitor în pădurile din partea locului.

Denumirea „Casian” a satului străjuit de impunătoarele chei ale Casimcei, îşi are originea în cuvântul latinesc „cassus” (gol, pustiu, fără vegetaţie). Termenul s–a folosit prin comparaţie cu Ulmetum; aici pădurea se întrerupe brusc prin stâncile care ies la suprafaţă. În contrast cu pădurile de la Ulmetum, suprafeţele albicioase ale calcarelor, lucind  în soare, ivirile la tot pasul de abrupturi stâncoase păreau a fi locuri goale, aproape  pustii (gol carstic). Două vecinătăţi, două ipostaze diferite: Ulmetum, un loc bine împădurit şi Cassus – Casian, cu stânci golaşe, un loc aproape pustiu.

Într-o accepţiune mai largă şi denumirea „Casimcea” poate avea la origine acelaşi termen „cassus” având în vedere ariditatea zonei. Cassus-Casimcea–Casian, o familie de cuvinte şi interferenţe semantice.

Unii cercetători susţin că denumirea a fost dată după numele Casius, al celui care ar fi stăpânit pământuri în partea locului şi ar fi întemeiat aşezarea.

Termenul „casian-casieni” defineşte apartenenţa la un spaţiu bine conturat, arid, golaş sau acoperit doar cu pâlcuri de vegetaţie arbustivă. Iar ţinutul din jur „al casienilor” se defineşte şi prin vechi tradiţii de viaţă în „liniştea dulce a întinderilor”.

 

II. Peştera Sfântul Ioan Casian

 

1. Biserică-peşteră-chilie

 

Grota :

 

Situată pe versantul nordic al Dealului Casian, Peştera Sf. Ioan Casian se deschide   într-un perete calcaros, deasupra văii Casimcea. O potecă îngustă, cu trepte săpate în stâncă, amenajată recent, se înfundă sub gura peşterii. Pe o scară metalică de 8-10 m, se ajunge în dreptul intrării boltite. Se accede într-o grotă  spaţioasă, alungită şi cu firide laterale. Sfărămăturile de rocă din dreptul intrării, urme ale ale unei surpări sau prăbuşiri, arată că intrarea era ceva mai îngustă. Climatul secetos face ca grota să fie lipsită de forme carstice spectaculoase, dar şi de obişnuita umezeală. Folosit la început în forma sa naturală, locul a suferit modificări, fiind vizibile urme ale unor adânciri succesive.

Nivelul topografic al peşterii urcă în lungul grotei, de la intrare spre interior, generând o diferenţă de nivel de aproape 1 m. Grota se continuă prin galerii înguste şi lungi de câţiva metri ce par că se termină în „fund de sac”. La rândul lor, galeriile se continuă prin canale foarte strâmte spre nivelurile inferioare şi cu alte ramificaţii ale sistemului carstic.

 

Biserica – peşteră

 

La început grota a fost folosită drept chilie de sihaştrii nevoitori în ţinutul Casienilor. Treptat a fost amenajată ca spaţiu de slujire liturgică. Prin două trepte săpate în calcar, grota este compartimentată asemenea spaţiului eclezial.

Un brâu săpat în piatră, încinge grota, amintind „funia” sculptată în lemn din bisericile maramureşene.Brâul de piatră este întrerupt în dreptul intrării în biserică, datorită unei surpări.

 

Peştera-chilie

 

În grotă se mai păstrează urme de locuire. La intrare, în peretele din stânga, este amenajată o mică poliţă pentru opaiţ sau lumânare.

Urme de inscripţii, semne de cruci, litere din cuvinte şterse sunt incizate în peretele calcaros.

Dintr-o inscripţie se mai distinge cuvântul „aghios”=sfânt.

Alte inscripţii devenite indescifrabile îşi poartă încă peste timp mesajul dăltuit în piatră.

 

2. Nevoinţă aspră

 

Peştera de pe verticala peretelui calcaros, oferea condiţii de completă izolare. În acelaşi timp, având de la intrare o grotă spaţioasă, continuată cu galerii accesibile, permitea uneori  călugărilor ce se adăposteau în peşteră să se bucure şi de mângâierea soarelui.

Cercetând locul simţi un fior, o tulburare alcătuită din curiozitate şi teamă, sentiment inefabil al peşterii. Nu poţi să nu te gândeşti la vechii sihaştri, nevoitori în aceste locuri. Oamenii, făpturi iubitoare de lumină, au ocolit peşterile reci şi neprimitoare. Şi totuşi, atâţia călugări iubitori de Hristos şi-au învins neputinţele trupului şi au trăit în aceste locuri cuprinse de întuneric în care timpul şi spaţiul îşi pierd sensul. Dar din adâncul întunecat al peşterii, prin rugăciune şi aspră nevoinţă, ei dobândeau lumina cea duhovnicească; iar timpul şi spaţiul căpătau alte dimensiuni şi înţelesuri.

În aceste locuri de taină s-au nevoit cuvioşi călugări, s-au săvârşit acolo în smerenie şi au rămas până astăzi necunoscuţi. Săpături organizate ar putea scoate la lumină moaşte şi nume de cuvioşi români necunoscuţi până acum, care se află scrise în cartea vieţii.

 

III. Din istoria locurilor

    

1. Aşezări rupestre de pe valea Casimcei

 

Vatră de permanentă şi îndelungată locuire, Dobrogea, conservă numeroase vestigii istorice, confirmând prezenţa aşezărilor omeneşti cu multe secole î.Hr. Dealurile domoale cu pajişti şi păduri întinse, văile largi, adăpostite, vecinătatea Dunării şi a Mării au oferit dintotdeauna condiţii bune de viaţă.

Pe meleagurile Casimcei omul primitiv şi-a găsit un refugiu sigur din calea sălbăticiunilor pădurii şi a intemperiilor în grote şi în peşteri, considerate a fi primele forme de locuire staţionară ale acestuia. Urme străvechi de locuire s-au descoperit în peştera La Izvor din satul Cheia şi în peştera Gura Dobrogei din satul omonim: resturi scheletice de urs de peşteră, mamut, cal sălbatic cât şi unelte din silex  şi din metal, ceramică. Din peştera Gura Dobrogei s-a scos la iveală un depozit de obiecte de bronz : seceri, un brici şi mai multe bucăţi de bronz brut. Acestea sunt prime dovezi ale civilizaţiei traco-getice de pe valea Casimcei. Lângă aceste adăposturi naturale existau şi locuinţe sporadice, în aer liber, amplasate în adâncituri mai mari de teren, numite doline, care îi fereau de vânturile puternice, cât şi pe terasele joase ale Casimcei. Locuinţele erau bordeie „pe jumătate îngropate în pământ”, semibordeie sau colibe realizate din resurse locale : lut, piatră, lemn, stuf, etc. „Clima aspră silea la acest fel de construcţii, ba mai mult, împingea la alegerea de locuinţe total subpământene” (V. Pârvan).

Bogăţia în piatră a Dobrogei a înlesnit o activitate primitivă de prelucrare  sumară a pietrei, uneori a lemnului şi de vânat. În siturile  arheologice s-au găsit numeroase unelte din piatră.

În vremuri zbuciumate „toată lumea alerga cu ce avea mai de preţ şi cu turmele, să se ascundă într-o mare peşteră numită Keiris”. Localizând această peşteră „la hotarele satului antic Casianum” V. Pârvan lasă să se înţeleagă că peştera Keiris poate fi chiar Peştera Sfântului „descoperită în 1912 lângă Şeremet”.

În peştera La Adam de lângă Târguşor s-au descoperit obiecte ceramice, opaiţe şi patru inscripţii incizate pe pereţi, dedicate lui Mithras, o zeitate paleocreştină. Acestea au prefigurat practicile monahilor de mai târziu, de folosire a peşterilor drept chilii şi locaşuri de cult.

Arheologii au identificat în peşterile La Adam, La Izvor şi Cheia mai multe tipuri de cultură materială, specifice formelor de locuire „Musterian” şi „Aurignacian”. Derivând de la denumirile peşterilor Mustière şi Aurignac din Franţa, aceste complexe culturale din paleolitic, se identifică după modul de cioplire şi tipul uneltelor din piatră. Pe teritoriul României s-au descoperit numeroase asemenea aşezări atât rupestre, cât şi în aer liber. Ele conţin un bogat material litic, lucrat în bună parte din cuarţit. În unele locuri s-au găsit şi resturi de vetre de foc, iar după resturile osteologice, în peştera Cheia se vâna cu predilecţie ursul de peşteră. Aşezările de pe valea Casimcei, cu locuinţe situate pe terasele calcaroase, corespund culturii materiale de tip Hamangia.

Din vremuri preistorice datează şi numeroşii tumuli (tumulus = movilă pentru groapă, mormânt gol, fără trup, lb. latină) răspândiţi pe dealurile Casienilor. Numiţi şi gorgane, făcuţi din pământ şi piatră, de formă conică şi mici dimensiuni, aceştia au fost înălţaţi ca semne de hotar sau puncte de observaţie. Populaţiile din antichitate ridicau asemenea movile şi deasupra mormintelor, acestea atrăgând pe cuceritori. Pe vârful dealurilor din vecinătatea Mânăstirii Sf. Ioan Casian se găsesc numeroase movile din piatră, vizibile de la mare distanţă. Ele erau integrate unui sistem de supraveghere şi comunicare, acoperind întreaga Dobroge.

 

2. Vremuri paşnice, înfloritoare

 

Odată cu colonizarea greacă şi întemeierea cetăţilor Histria (sec. VII î.e.n.) şi Tomis (sec. VI  î.e.n.) şi în ţinuturile Casimcei se înregistreză o adevărată prosperitate economică, bazată mai ales pe schimburile comerciale. De la vecinii geţi, grecii cumpărau grâu, piei, blănuri, lână, miere şi ceară. Le vindeau în schimb geţilor ceramică, untdelemn, vinuri greceşti şi ţesături fine.

Intensificând schimburile comerciale cu băştinaşii, coloniştii greci şi-au extins proprietăţile asupra terenurilor mănoase din preajma cetăţilor, în aşa-numitul „teritoriu rural”. Acesta atingea linia de mijloc a Dobrogei, până în dreptul localităţilor Casian şi Cheia. La Tariverde şi Târguşor au funcţionat centre de colectare a cerealelor şi a animalelor din zona înconjurătoare, spre a fi furnizate cetăţilor Histria şi Tomis.

Alte pagini importante din istoria locurilor s-au scris în timpul stăpânirii romane, secolele   I-V şi continuând cu cea bizantină, până în secolele X-XIII.

Începând cu sec. I  e.n. Dobrogea devine provincie romană, ea cunoaşte o perioadă de înflorire economică, socială, urbană. Treptat „ viaţa dacică, până în adâncurile ei, fără zgomot şi fără pompă, se face viaţă romană”. (V. Pârvan)

Meleagurile Casimcei au fost în atenţia stăpânitorilor romani prin poziţia lor în centrul provinciei, comunicarea lesnicioasă spre Dunăre şi Mare şi prin bogăţia resurselor.

Pe vechi aşezări getice se întemeiază numeroase „vilae rusticae” numite „vici”, (vicus = sat, târguşor, lb. latină), între care Vicus Ulmetum, Vicus Casianum sau Vicus Casiani, Vicus Clementiani, Vicus Celeris, etc. Despre satul Casianum V. Pârvan arată că acesta “era în plin teritoriu dacic al Dobrogei Centrale: la sud, Clementianum, la vest, Ulmetum-Capidava, la nord, Ibida-Buteridava”. Alte aşezări cu urme romane sunt Cheia, Gura Dobrogei, Târguşor. Ridicate pe locul unor vetre de locuire, înnoite permanent, vechile aşezări au constituit nuclee ale celor actuale.

În toate aceste aşezări se amplifică activităţile agricole tradiţionale; se dezvoltă comerţul, meşteşugurile.

Pentru protecţia imperiului de atacurile popoarelor migratoare romanii au construit linii de castre fortificate ale căror ruine impresionează şi astăzi.

Se deschid drumuri multe, bine păzite şi mereu umblate de trupe şi de negustori romani. În afara celor mai vechi drumuri care uneau cetăţile dunărene şi un altul care urmărea litoralul, se construiesc drumuri de traversare a Dobrogei. Străbătând mijlocul provinciei, un drum unea localităţile fondate în timpul lui Traian pe direcţia Tropaeum Traiani – Ulmetum – Ibida.

Valea Casimcei era străbătută de un drum antic prin localităţile Runcu – Ulmetum – Cheia – Casian – Gura Dobrogei ajungând până la Mare, Capul Midia.

Pe valea Casimcei se intersectau două dintre „teritoriile” romane, Capidavense, întins până la Ulmetum, şi Histriae începând de la Gura Dobrogei, Casian până la Cheia.

În secolele IV-VII e.n. Dobrogea devine o provincie de sine stătătoare cu numele Scythia Minor. Vechile aşezări de pe valea Casimcei continuă să existe în perimetrul locuibil stabilit în timpuri anterioare, înregistrându-se noi schimbări etnice şi creşteri de populaţie.

Împletirea culturii getice cu cea romană s-a petrecut şi în domeniul spiritual, populaţia acceptând deopotrivă credinţa creştină. Călugărilor misionari, veniţi din Capadocia sau Constantinopol li se alătură monahi dintre localnici. Locuind în grote şi peşteri de pe vale Casimcei, călugării întemeiază mai multe sfinte locaşuri rupestre.

 

3. Pustiiri, ... stăpâniri vremelnice, ... prigoniri...

 

Activitatea înfloritoare de pe valea Casimcei a fost perturbată de atacurile popoarelor migratoare în drumul lor spre Peninsula Balcanică şi vestul Europei. Vechile construcţii au căzut pradă năvălitorilor, iar populaţia retrasă la adăpostul codrilor şi-a continuat străvechile ei îndeletniciri.

În secolele XIII-XIV, concomitent cu prosperitatea economică, puterea bizantină slăbeşte, iar Dobrogea este integrată spaţiului carpato-danubiano-pontic, în hotarele Ţării Româneşti. În 1388 Dobrogea a intrat în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, care se intitula domn al ţinuturilor româneşti, până la „Marea cea Mare”.

Alte evenimente : năvăliri duşmane urmate de pustiiri şi de stăpâniri vremelnice, marchează istoria locurilor.

În 1417, nemaiputând ţine piept atacurilor otomane, Dobrogea este ocupată de trupele lui Mahomed I. Stăpânită de turci timp de patru secole Dobrogea cunoaşte un ritm mai lent de evoluţie, comparativ cu alte provincii româneşti. Teritoriu preferat pentru războaile ruso-turce, satele şi oraşele dobrogene suferă mari distrugeri. Aşezările cu gospodării modeste, păstrează aspectul rural.

Dar mai ales viaţa spirituală şi sfintele locaşuri au avut de suferit. Nici o zidire impunătoare nu s-a ridicat pe lângă cele transformate în geamii. Populaţiei i se adaugă turci şi tătari, ţinuturile devenind un adevărat mozaic etnic.

Întărind continuitatea populaţiei locale, în Dobrogea se stabileşte un număr însemnat de locuitori proveniţi din satele de păstori transhumanţi. Astfel creşte numărul de locuitori în multe dintre aşezările vechi şi au apărut şi altele noi.

Locuitorii târgurilor se ocupă şi cu grădinăritul, cu diferite meşteşuguri şi negustorii, ca cei din satele Grădina şi Târguşor.

În 1877, eliberată de dominaţia otomană, Dobrogea revine la vechea vatră geto-dacică.

Zbuciumul evenimentelor istoriei a continuat pe meleagurile Casimcei, iar populaţia a practicat străvechile ei îndeletniciri păstrând tradiţiile economice şi de viaţă religioasă.

 

IV. Vatra monahală din ţinuturile Casienilor

 

Filonul de activitate monahală din centrul Dobrogei se regăseşte cu multe secole în urmă, în perioadele de început ale monahismului românesc. Dobrogea este prima provincie a ţării în care a pătruns monahismul ortodox sub influenţa călugărilor bizantini şi capadocieni.

Primele aşezăminte mânăstireşti au fost întemeiate de călugări misionari, în cadrul vechilor cetăţi Tomis, Calatis şi Histria. La Tropaeum Traiani (Adamclisi) a funcţionat un centru mânăstiresc misionar începând din secolele II-IV, deservit de 5 bazilici ale căror urme s-au descoperit recent. Se poate ca aici să se fi format chiar Sf. Ioan Casian (sec. IV-V) şi mai târziu Dionisie cel Mic, ambii mari teologi în apusul Europei. Acest centru teologic ortodox avea legături intense cu Constantinopolul şi Roma (I. Bălan).

Treptat activitatea monahală s-a extins în toată provincia. Din scrierile Sf. Ioan Casian aflăm că în secolul IV codrii din centrul şi nordul Dobrogei, adăposteau „un puternic centru monahal cu multe mânăstiri şi cu zeci, poate sute de călugări "sciţi" şi sihaştri iubitori de Hristos”. (ibidem)

La Axiopolis (Cernavodă), pe malul Dunării, a funcţionat un centru mânăstiresc, aici s-au descoperit urmele a două bazilici, una dintre acestea deservind o mânăstire. La fel, la Capidava a existat o bazilică romană, cu o mânăstire locuită de călugări daco-romani.

Începând din secolul IV ia fiinţă viaţa ascetică în peşteri şi în codrii seculari de pe valea Casimcei. La Ulmetum în jurul vechii aşezări romane, este menţionată o mânăstire. Mici sihăstrii au existat şi în „hotarele Casienilor”. În mare parte călugării locuiau în grote şi peşteri, aceştia fiind, după ucenicii Sf. Ap. Andrei, dintre primii nevoitori dobrogeni în condiţii atât de aspre.

Abia în secolele VII-IX în masivul calcaros de la Basarabi călugării au amenajat mici chilii şi spaţii de cult, săpate în stâncă, cunoscutele „Bisericuţe” de la Basarabi (Murfatlar).

O serie de toponime : Peştera, Peşteri, „La Adam”, Bisericuţa, Biserica Omului (Sihastrului) stau mărturie activităţii monahale şi existenţei unor mici biserici rupestre pe valea Casimcei. Dintre acestea, cea mai cunoscută este Peştera Sfântului, în care s-a nevoit monahul Ioan Casian, alături de Cuviosul Gherman.

Stâncile şi peşterile Casienilor, vestite în toată Dobrogea, erau râvnite şi căutate de sihaştri. Poziţia lor izolată, austeră şi mai greu accesibilă, la zeci de metri deasupra văii Casimcei, au dat acestor locuri un caracter tainic. Acoperite în acea vreme de păduri seculare neumblate, întrerupte de abrupturi şi stâncării, locurile erau bătute de potecile cerbilor, ale vânătorilor sau de cele ale turmelor de oi. Astfel …„ascunzişurile codrilor nu numai că puteau desfăta un monah, dar erau în măsură să ofere şi maxim de provizii pentru hrană ”, notează Sf. Ioan Casian într-una din „Convorbiri”. Organizaţi în viaţă de obşte călugării respectau rânduielile monahale capadociene stabilite de Sf. Vasile cel Mare. În mânăstirile din „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor” au vieţuit sihaştri dintre cei mai râvnitori, călugări sporiţi în fapte bune, ajunşi ierarhi ai bisericii. Călugării învăţau limba latină şi greacă. Ei studiau cărţile sfinte, dar şi clasicii greci şi latini.

Peste ani, Sf. Ioan Casian mărturiseşte că şi în timpul Sfintei Liturghii „îmi veneau în minte idei din clasicii latini şi greci”.

Se menţioneză că Sf. Teotim I, Episcop al Tomisului s-a format în tinereţe în această „vatră monahală de sfinţenie, de cultură şi profundă teologie”. Valori confirmate de înaltul nivel spiritual, teologic şi literar la care au ajuns cei teri sfinţi daco-romani contemporani vieţuitori în aceste sfinte locaşuri : Ioan Casian, Gherman Romanul şi Teotim I. Supranumit de istoicii paleocreştini „Scitul” şi „Filozoful”, pe Sf. Teotim I     l-au cinstit chiar barbarii prin sfinţenia şi minunile lui. Sf. Teotim I a fost cel dintâi dascăl şi părinte duhovnicesc al Sf. Ioan Casian şi al Cuv. Gherman.

Deprinzând de timpuriu canoanele vieţii de obşte cei doi călugări au trăit în rânduieli frăţeşti rămânând prieteni şi tovarăşi nedespărţiţi.

Diferite urme de inscripţii, cruci, etc. incizate pe pereţii Peşterii Sfântului, indică o vieţuire îndelungată. Câteva litere, ce par a fi chirilice, cercetate de V. Pârvan, sunt datate din sec. IX. De altfel, referindu-se la peşterile dintre Ulmetum şi Histria,            V. Pârvan arată că „una a servit pentru scopuri religioase” şi precizează: „e peştera descoperită de noi în 1912 lângă Şeremet, la hotarele satului antic Casianum”.   Descoperită în vecinătatea Peşterii Sfântului, o altă inscripţie „hotarele Casienilor şi Peştera”, delimitează vechea vatră monahală.

Odată cu trecerea vremii vatra monahală s-a ruinat, sfintele locaşuri au fost abandonate, iar peste toate s-a aşternut uitarea.

S-au ştiut locurile, iar ani în şir credincioşii au continuat să meargă sus, la Peşteri ... Legendele vorbeau despre călugări sfinţi, care au fost cândva. Iar poveştile transmise din generaţie în generaţie abia ştiute, se spuneau pe şoptite, să nu-i afle autorităţile.

Apoi toate au amuţit, ... a rămas doar aceeaşi credinţă străbună în Dumnezeu.

 

V. Chemare de ctitor… după 1600 de ani

 

“În soare şi-a pus locaşul Său“ ( Psalmul 18, versetul 5)

 

Cinstitor al înaintaşilor şi cu adâncă evlavie pentru sfinţii zămisliţi pe pământul dobrogean, Î.P.S. dr. Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, încă din primele luni de păstorire a credincioşilor de pe aceste meleaguri, s-a angajat într-o activitate fără precedent, de renaştere a vechilor vetre monahale.

Apreciind că „locul acesta cerea o biserică”, I.P.S. Teodosie a binecuvântat înfiinţarea Măn. Sf. Ioan Casian. După secole de uitare s-au prăznuit cei doi sfinţi dobrogeni Ioan Casian şi Gherman Romanul, trecuţi în calendarul ortodox în ziua de 28/29 februarie.

De sărbătoarea hramului, la 28.II.2003, pe locul de nevoinţă al celor doi monahi, I.P.S. Teodosie, împreună cu un sobor de preoţi, a oficiat slujba de sfinţire a pietrei de temelie a viitoarei mănăstiri. Trecuseră mai bine de 1600 de ani de când Sf. Ioan Casian  părăsise Dobrogea şi 1570 de ani de la mutarea sa la Domnul. În văzduhul Casienilor    s-au auzit cuvintele Sf. Evanghelii punându-se bun temei lucrării ce avea să înceapă, de ridicare a Sfintei Mănăstiri.

S-au făcut proiecte, s-a delimitat locul, s-a înălţat o cruce… S-a ridicat un corp de chilii şi s-a  amenajat un mic paraclis. S-au construit anexe pentru buna gospodărire a obştei.

La sfârşitul anului 2005 s-au încheiat lucrările de ridicare ale unei biserici, care în viitorul ansamblu va fi un paraclis pentru slujbele din timpul iernii. Locaşul a fost sfinţit de sărbătoarea hramului, la 28.II.2006 şi urmează a fi pictat.

Pentru aprovizionarea cu energie electrică s-a montat o instalaţie eoliană, aşezământul fiind la mare distanţă de liniile electrice.

O altă realizare importantă a fost construirea unui drum pietruit, de acces, spre comuna Târguşor. Este încă nerezolvată alimentarea cu apă curentă, problematică în această zonă carstică. Se fac eforturi pentru captarea pânzei freatice, cantonată la mare adâncime.

Ca proiecte de viitor, se va a ridica o biserică impunătoare iar în jur chilii pentru călugări, stăreţie, trapeză, clădiri anexă. Respectând tradiţiile de construire ale aşezămintelor monahale, cu înfăţişare de adevărate cetăţi  mănăstireşti, ansamblul de formă dreptunghiulară va fi dotat cu turn-clopotniţă, muzeu, bibliotecă, arhondaric, etc.

Demersul angajant de reactivare a vechii vetre monahale a fost încredinţat  părintelui Iustin Petre, stareţul mănăstirii. Tânărul monah, pe atunci de numai 26 de ani, a venit la Peştera Sf. Ioan Casian de pe meleagurile Moldovei, de la Măn. Petru Vodă.

Din vecinătatea Ceahlăului, loc de nevoinţă al multor generaţii de sihaştrii şi a Munţilor Neamţului, cei mai dăruiţi în locaşuri monahale, cu Sihla Sfintei Teodora, o altă trăitoare în peşteră,  părintele Iustin a adus hotărârea şi dârzenia oamenilor de munte. Ajuns în Dobrogea părintele Iustin a refăcut drumul străbătut de Sf. Ioan Casian prin ţinutul pietros, pe „întinderile pline de singurătate”, a bătut cărările cu pasul…     

A cercetat viaţa sfinţilor dobrogeni şi s-a umplut de evlavie pentru aceşti trăitori, exemplu de viaţă duhovnicească şi de nevoinţă. A organizat obştea cu cei 5 vieţuitori, respectă cu sfinţenie rânduiala monahală. Şi au rămas să ajute la  ridicarea  noului locaş pentru cei care, cu evlalie şi credinţă, se îndreaptă spre  aceste  locuri, veşnicite de sfinţii  dobrogeni Ioan Casian şi Gherman Romanul.

 

VI. Sfântul Ioan Casian

 

 1. Pe meleagurile natale

 

Născut pe la anul 360 în satul Casian din „hotarele Casienilor şi al Peşterii”,      Sf. Ioan Casian de timpuriu a dovedit râvnă pentru rugăciune şi viaţa monahală. Căci, aşa cum avea să mărturisească mai târziu, „încă din copilărie trăia printre călugări, ale căror îndemnuri le auzea şi ale căror exemple le vedea”.

Părinţii săi, creştini evlavioşi şi cu stare, i-au dat o educaţe aleasă, purtându-l pe la şcolile din Tomis, Histria, Axiopolis şi pe la mănăstirile din apropiere. Vorbind despre părinţii săi spunea: „mă laud cu aceea că ei (părinţii) nu au pus nici o piedică felului nostru de viaţă. Nici o grijă de lucrurile materiale, nici o greutate în procurarea celor necesare vieţii zilnice nu venea să ne abată atenţia de la cele înalte : ei înşişi cu bucurie, ne procurau toate cele necesare”. De altfel, în regiunea Pontului Euxin unde şi-a petrecut copilăria, oamenii „erau liberi ca marea şi ca vântul”.

Însetat de cunoaştere, a studiat operele marilor clasici şi filozofi greci şi latini, scrierile Sf. Părinţi, însuşindu-şi o vastă cultură teologică.

Tânărul Ioan Casian, împreună cu prietenul său Gherman i-au cercetat pe sihaştrii care se nevoiau  pe atunci în peşterile Casienilor. Nu este sigur că şi Sf. Ioan Casian ar fi trăit în peşteră, dar în mod cert a avut legături cu călugării.

Cei doi au fost călăuziţi în copilărie spre nevoinţa monahală de Sf. Ier. Vetranion, Episcop al Tomisului. Cuviosul Gherman, mai în vârstă decât Sf. Ioan Casian, i-a fost părinte duhovnicesc şi cel dintâi dascăl.

Sf. Ioan Casian îmbracă haina monahală într-una din  mănăstirile Eparhiei Tomisului, unde deja se nevoia Cuv. Gherman. Aici este îndrumat duhovniceşte de      Sf. Ier.Teotim I “Scitul”, la rândul său, format în tinereţe în aceeaşi mănăstire din „hotarele Casienilor şi ale Peşterii”.

Peste ani, despre Sf. Gherman, scrie: „Mă împrietenisem cu el încă de când eram copil de şcoală, apoi la oaste, precum şi în viaţa monahală”. Descindea dintr-o familie cu bună stare materială şi aleasă poziţie socială. Părinţii îşi puteau îngădui să-l trimită la o şcoală din Tomis sau din alt centru important din Dobrogea. Avea o educaţie aleasă, cunoştea literatura latină şi greacă.

 

2. Peregrinări

 

După ce se formă duhovniceşte la una dintre mănăstirile din preajma Tomisului, existente pe la jumătatea sec. IV, la vârsta de 20 de ani, împreună cu sora sa şi          Cuv. Gherman, Sf. Ioan Casian pleacă în Ţara Sfântă. Se stabileşte la o mănăstire din Betleem trăind 5 ani de asceză şi nevoinţă.

Dorinţa de a cunoaşte viaţa călugărească în patria monahismului creştin, îl poartă spre Egipt. Vizitează mănăstirile de pe valea Nilului, Teba, Rait, Muntele Sinai. Timp de 7 ani, cei doi monahi dobrogeni au cercetat călugării din pustiul Egiptului. Poposeau din loc în loc, de la un sihastru la altul, adunând de la fiecare invăţături de folos. Au învăţat „mesteşugul nevoinţei duhovniceşti, desăvârşindu-se în sfinţenie, în rugăciune şi smerenie”.

Din anul 399 Sf. Ioan Casian şi Cuv. Gherman se duc la Constantinopol, ajungând până în Capadocia. Cei doi monahi petrec 5 ani plini cu alese învăţăminte duhovniceşti în preajma Sf. Ioan Gură de Aur. Apreciindu-i sfinţenia vieţii şi bogata cultură teologică, Sf. Ioan Gură de Aur îl ia pe Sf. Ioan Casian sub ocrotirea sa şi îl hirotoneşte diacon. Aici Sf. Ioan Casian face cea mai înaltă şi mai profundă şcoală teologică. „Eu sunt ucenicul şi opera lui Ioan”( Gură de Aur, n.n.) avea să spună Sf. Ioan  Casian.

Când Sf. Ioan Gură de Aur este exilat în Armenia, intervine pe lângă episcopul Romei, prezentându-i situaţia celui din surghiun, dar fără rezultat.

Se stabileşte la Roma unde a fost hirotonit preot. Suferinţele marelui patriarh,      Sf. Ioan Gură de Aur şi mutarea la Domnul a acestuia, l-au mişcat adânc pe monahul dobrogean. Părăseşte Roma şi se îndreptă spre Marsilia, în sudul Franţei.   

 

3. Intemeietor al monahismului în apusul Europei

 

Încă din  primele veacuri  ale  erei noastre, propovăduit de urmaşi ai Sf. Apostoli, creştinismul a pătruns în  Marsilia, răspândindu-se treptat  în vestul continentului.

Situată pe ţărmul galez al Mării Mediterane, poziţie favorabilă schimburilor comerciale, Marsilia atrăgea un număr tot mai mare de locuitori. Cu o populaţie tot mai pestriţă, ca în  toate marile  porturi  mediteraneene, diversitatea etnică, generează şi apariţia diferitelor culte religioase : creştini, musulmani, africani, etc. Până astăzi în Marsilia se împletesc zeci de limbi şi se practică zeci de culte. Un mozaic de edificii religioase, risipite în întreg oraşul şi în împrejurimi, răspunde nevoilor spirituale ale locuitorilor.

În sec. IV Marsilia începe să se confrunte cu diverse curente religioase, cu orientări mai puţin creştine. Se promovau concepţii arianiste, o veche erezie creştină răspândită de preotul Arie şi de adepţii săi. Conform acestor concepţii se negau unitatea şi identitatea de fiinţă şi de substanţă dintre Hristos şi Dumnezeu.

Pentru a stăvili răspândirea acestor percepte şi a-i scoate pe creştini din pericolul arianismului, în Marsilia se făcea simţită nevoia unor „zidiri”, spirituale. În aceste condiţii episcopul Romei l-a îndemnat pe Sf. Ioan Casian să meargă la Marsilia spre a întări poziţia bisericii creştine, prin promovarea dreptei credinţe.

Erau cunoscute deja, erudiţia şi pregătirea teologică a Sf. Ioan Casian cât şi râvna monahului dobrogean în cercetarea cuvioşilor sihaştrii şi în însuşirea temeinică a rînduielilor monahale. Era apreciat pentru truda sa şi căutat spre a i se cere sfatul. Împreună cu sora sa şi cu Sf. Gherman, nelipsitul său prieten, Sf. Ioan Casian se stabileşte definitiv în sudul Galiei. Sf. Ioan Casian întemeiază în Marsilia primele mănăstiri, una pentru călugări, închinată Sf. Victor şi o alta de călugăriţe, Mân. Saint Sauveur (Sf. Salvator). Sf. Ioan Casian a ales ca hram al uneia dintre mânăstiri numele Sf. Victor, slăvind astfel pe unul dintre primii mucenici din apusul Europei, martirizat în anul 160. Originar din Italia, mucenicia sa a fost cunoscută şi în sudul Franţei, Sf. Victor devenind un simbol al iubirii de Hristos.

Aşezămintele monahale erau organizate cu viaţă de obşte, după modelul celor întemeiate de Cuvioşii Pahomie şi Vasile cel Mare. Promovând pentru prima oară regulile vieţii monahale pe  aceste locuri, Sf. Ioan Casian întemeiază monahismul în apusul continentului. Sf.Ioan Casian ajunge egumen al celor două mănăstiri. A adunat în jurul său numeroşi ucenici sporind obştea monahală, pentru care a pregătit duhovnici. Toate erau rânduite pentru viaţă de nevoinţă ca în cele mai importante centre monahale din Răsărit. În timpul invaziilor barbare, aceste două mănăstiri devin centre de ocrotire şi focare de viaţă intelectuală.

 

4. Scrierile Sf. Ioan Casian

 

La vârsta bătrâneţii, Sf. Ioan Casian se dedică mai ales scrisului, lăsând pagini „pline de toată iscusinţa şi înţelepciunea şi folosul”. Lucrările sale cuprind îndrumări valoroase privind organizarea vieţii monahale, cuvinte de învăţătură adunate în peregrinările sale prin marile centre monahale, creştine ale timpului. Opera sa, scrisă în limba latină, păstrată şi cunoscută până astăzi, cuprinde trei lucrări :

 

a. „Despre aşezămintele mănăstirilor cu viaţă de obşte şi despre tămăduirea celor  opt păcate principale”   Lucrarea scrisă în anul 420, în 12 cărţi, prezintă  organizarea  mănăstirilor  din Palestina şi Egipt pe care le-a cunoscut în anii tinereţii. Despre îmbrăcămintea monahilor, despre rugăciunile şi psalmii de noapte, despre rânduiala slujbelor zilnice şi despre condiţiile de primire în mănăstire ale noilor începători. Analizează cele opt păcate : lăcomia pântecului, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, lenea, trufia şi mândria.

 

b. „Convorbiri cu Părinţii” (Conlationes) este cea mai importantă operă literară   rămasă de la Sf. Ioan Casian. Scrisă între anii 420 - 429, lucrarea relatează o serie de 24 de convorbiri pe care, împreună cu prietenul său        Cuv. Gherman, le-a avut cu înţelepţii pustnici ai  Egiptului.

 

c. “Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie”  Scrisă în 7 cărţi, între anii 429 - 430, această ultimă lucrare a Sf. Ioan Casian are un caracter dogmatic şi apologetic combătând erezia lui Nestorie, care nu voia să numească pe Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, ci numai, Născătoare de Hristos. 

Călugări şi laici încă se mai apleacă asupra învăţăturilor Sf. Ioan Casian, căci valabilitatea acestora nu s-a şters prin trecerea timpului.

 

5. Cinstirea                                                      

 

După o nevoinţă de peste 60 de ani în viaţa monahală, Sf. Ioan Casian s-a săvârşit la mănăstirea sa din Marsilia, în anul 435. Sfintele sale moaşte se află într-o capelă subterană din Măn. Sf. Victor, la Marsilia. Capul şi mâna dreaptă sunt expuse în biserică, spre închinare.

Considerat sfânt încă din viaţă, îndată după moarte, a fost cinstit drept sfânt. Pomenirea lui se face la 28 - 29 februarie, împreună cu cea a  Cuv. Gherman Romanul.

 

VII. Între Provence şi Dobrogea  natală            

 

1. Interferenţe istorice şi religioase     

 

Ajuns la Marsilia, Sf. Ioan Casian atinge cel mai îndepărtat punct al periplului său mediteranean, la aproape 6000 km de Dobrogea natală. Situat în regiunea Provence din sudul Franţei, oraşul beneficiază de o aşezare deosebit de favorabilă şi o largă deschidere la Marea Mediterană.

Locurile au fost populate din cele mai vechi timpuri de triburi celtice, înaintaşi ai galilor. Corăbieri ai antichităţii au ancorat în rada portului folosit drept refugiu pentru vase, ori atraşi de bogăţiile din partea locului.

În mod surprinzător istoria Marsiliei se aseamănă cu cea aTomisului, portul de la Marea Neagră de unde Sf. Ioan Casian îşi începe periplul. Dezvoltarea celor două aşezări începe odată cu ridicarea unor cetăţi puternice, cu o istorie înfloritoare.

În sec. VI î.e.n. navigatori greci întemeiază în vestul Mediteraanei cetatea Massalia care în scurt timp, devine un port cu comerţ dezvoltat şi flotă puternică. Tot colonişti greci, veniţi din Milet, interesaţi de dezvoltarea relaţiilor comerciale cu populaţia băştinaşă din Dobrogea, ridică în acelaşi secol, cetatea Tomis.

Cele două oraşe deapănă o lungă şi captivantă istorie, cu perioade de strălucire şi de decădere. Timp de secole Marsilia a fost cea mai importantă poartă maritimă mediteraneană a continentului. La fel, oraşul Tomis, numit „capitală a Pontului” şi-a păstrat rolul de mare centru de schimb.

Din primele secole ale erei noastre, atât în Provence cât şi în Dobrogea, s-a înfiripat spiritualitatea creştină. Cel care a răspândit, pentru început, Sf. Învăţături în sudul Dobrogei a fost Sf. Ap. Andrei.

Legende din Provence vorbesc despre alţi apropiaţi ai Mântuitorului Iisus Hristos care ar fi poposit pe aceste locuri, Lazăr cel Înviat, surorile acestuia Marta şi Maria, împreună cu Maria Magdalena. Se mai spune că denumirea străvechii aşezări      Saintes-Maries-de-la-Mer, din apropiere de Marsilia ar deriva tocmai de la numele celor trei sfinte femei ajunse pe aceste locuri.

Atât Tomis cât şi Marsilia au fost şi porţi de intrare şi apoi de răspândire ale monahismului în cele două provincii.

În timpul expansiunii din sec. I-II e.n. a imperiului roman în spaţiul european, cele două provincii Scythia Minor şi Provence intră sub stăpânire romană suportând un lung proces de romanizare. Pentru Marsilia apogeul înfloririi sale, în vremurile antice, îl constituie sec. IV când îşi dezvoltă legăturile cu Africa Occidentală şi cu mările nordice, îşi diversfică comerţul. În toată istoria sa îndelungată portul se ocupa de exportul şi mai ales de importul celor mai variate produse : bumbac din Orientul Apropiat, cafea din Africa Occidentală, arahide din Senegal, ulei şi petrol din Orientul Mijlociu, de asemenea fructe şi legume, prin sec. XVI mai ales produse de drogherie, covoare, mătase şi totodată grau.

Tot o perioadă de înflorire este traversată în secolele III-IV şi de oraşul Tomis, capitală a provinciei romane Scythia, devenit cel mai mare centru comercial din „partea stângă” a Pontului. Odată cu organizarea bisericească din Dobrogea, oraşul devine reşedinţă episcopală şi centru teologic. Tot acum, Tomis este centru monastic misionar, având legături cu cele două capitale ale imperiului, Constantinopol şi Roma.
Ambele oraşe, Marsilia şi Tomis, au suferit mult din cauza invaziilor popoarelor migratoare, vechile cetăţi sunt întărite cu ziduri de incintă şi turnuri de apărare. De fiecare dată oraşele au fost reconstruite, viaţa lor a cunoscut perioade de înflorire urmate de distrugeri şi de tot atâtea refaceri.
O scurtă privire asupra secolelor următoare relevă alte repere comune celor două aşezări. Unele evenimente petrecându-se până la o identitate impresionantă, dar şi momente în care istoria lor se desparte. Noi valuri ale popoarelor migratoare în sec.     V-VI au afectat viaţa înfloritoare a multor oraşe europene. Vechea Galie, Franţa de astăzi,este pustiită de vizigoţi, vandali, huni, care ajung până pe ţărmul M. Mediterane.
Abia în anul 1481 Marsilia devine franceză şi începe să participe la evenimente care au creat istoria Franţei. În acelaşi timp, „strălucitul oraş” Tomis devine loc de escală a flotei bizantine, iar în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân oraşul face parte din hotarele Ţării Româneşti. Departe de frământările din jurul bazinului Mării Negre, Marsilia îşi continuă drumul dezvoltării ajungând unul dintre cele mai mari oraşe ale Franţei.
De-acum traiectoria comună a evoluţiei celor două aşezări se întrerupe pentru o lungă perioadă de timp.
Aflată în avanpostul lumii civilizate din centrul şi vestul Europei, nemaiputând ţine în frâu atacurile duşmane, Dobrogea cade sub jugul otoman. Din anul 1420, ocupată de turci, Constanţa devine „un sat mizer în care trăiau câteva sute de familii, între ruinele încă în picioare ale civilizaţiilor greceşti şi romano-bizantine”.
Odată cu construirea unui nou port pentru exportul de cereale, lemn şi vite din Dobrogea, în sec. XIX oraşul începe din nou să se ridice. În prezent oraşul  Constanţa este una dintre puţinele aşezări din România cu statut de oraş european, fapt care-i conferă ca odinioară, un rang asemănător Marsiliei.    

 
2.  Nostalgii dobrogene

 

Stabilit în Marsilia pe ţărmul Mării Mediterane, Sf. Ioan Casian a rămas toată viaţa pătruns de farmecul peisajului dobrogean şi de poezia simplă a vieţii rustice, de copilărie. În anii bătrâneţii, pământul Dobrogei natale, cu frumuseţile lui sălbatice, îi va aduce Sfântului adieri de nostalgie.
Adăpostit de arcuirea lină a Golfului Lyon, ca într-un vast amfiteatru, oraşul şi împrejurimile sale îi aminteau monahului dobrogean „ceva” din atmosfera meleagurilor natale. Lumina strălucitoare a soarelui, zilele calde, însorite, ivirile albicioase ale calcarelor, vegetaţia arbustivă, livezile şi viile îi stârneau trăiri inefabile. Asemenea expresiei „dèja-vu”, parcă am mai văzut, parcă ştiu locurile acestea … Lumină şi culoare provensale se interferau cu linişti şi singurătăţi dobrogene… Uneori, copleşit de duioase amintiri, se confesează în scrierile sale mărturisind nostalgia după ţinuturile natale, locurile copilăriei şi dorul de părinţi. „În sufletul nostru, scrie Sfântul, apar zilnic noi frământări : ne simţim cu putere împinşi să ne reîntoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii”. Posibil ca aceste aduceri aminte să-i fi fost întreţinute prin vagi asemănări între Dobrogea şi Provence. Căci coline domoale, forme carstice ruiniforme, care să învioreze locurile, văzuse şi pe valea Casimcei. Iar nuanţele submediteraneene ale familiarului peisaj dobrogean, se manifestau aici cu plenitudine.
Veri uscate, fierbinţi şi ierni blânde, ploioase, primăveri scurte şi toamne lungi, cu multe zile senine se rânduiau în climatul mediteranean din Provence. Seceta estivală, luna iulie fiind de obicei excesiv de uscată, era întru-totul asemănătoare celei din ţinuturile dobrogene. Briza uşoară a mării adia răcoroasă prin livezi, la fel ca şi pe ţărmul pontic. Doar iernile blânde se diferenţiau de cele dobrogene, cu temperaturi mai scăzute şi adeseori cu viscole puternice.
În ambele locuri abundenţa calcarelor justifică sărăcia reţelei hidrografice. De pe pante se scurg puţine râuri scurte, ca în ţinutul Casienilor, unde doar Casimcea ajunge până la mare. Ceva mai depărtate, doar Rhonul şi Dunărea, cu câte o deltă la vărsare, în prezent declarate rezervaţii ale biosferei, sunt artere hidrografice importante.
Peisajul predominant forestier, întrerupt prin tufişuri de arbuşti mereu verzi (formaţiuni numite gariga) printre care viţa-de-vie şi măslinul cresc uşor, aducea cu cel al pădurilor şi al pajiştilor stepice de pe valea Casimcei. Îi erau cunoscuţi arbuştii de stejar verde şi pinul negru predominanţi în vegetaţia dobrogeană. Numai măslinul lipsea în peisajul copilăriei. În schimb viţei-de-vie, cultivată pe suprafeţe destul de întinse, îi pria la fel de bine pe terenurile calcaroase. Toate s-au păstrat peste ani, dacă ne gândim la renumitele regiuni viticole actuale Côtes-de-Provence, în care se întâlnesc toate categoriile de vinuri şi la podgoriile Murfatlar şi Ostrov. De altfel, în împrejurimile Marsiliei se regăseau din plin străvechi îndeletniciri ale dobrogenilor : munca ogoarelor, creşterea vitelor, albinăritul, îngrijirea pomilor fructiferi şi a viţei-de-vie.
Cu siguranţă Sf. Ioan Casian a urcat pe colina calcaroasă Garde, a îmbrăţişat cu privirea întreaga suprafaţă pe care acum se întinde oraşul, cu casele strânse una lângă alta, cu acoperişuri roşii,cu uliţe strâmte şi cu vegetaţie puţină. Parcă mai văzuse asemenea locuri… Toate aminteau de Tomis şi de întinderile de apă ale Pontului. Ca şi la Tomis, aici se văd oameni cu îngrijorarea în suflet scrutând marea până la orizont, pentru a vedea dacă vasul, pe care îl aşteaptă de zile nesfârşite, nu se arată cumva în zare.

Dintre construcţiile marsiliene păstrate din acele vremuri sunt vechiul port, datând din perioada romană şi fortul Saint-Jean, cu un turn adăugat în sec. XV, o puternică fortificaţie menită să apere oraşul de atacurile duşmane. Posibil ca fortul să fi fost denumit după numele Sf. Ioan Casian. La fel, biserica fortificată a Măn. Sf. Victor întemeiată de Sf. Ioan Casian, reclădită de mai multe ori de-a lungul secolelor, se mai înalţă între locaşurile impunătoare ale Marsiliei.

În sufletul monahului dobrogean, numele Sf. Martir Victor era alături de cele ale altor martiri de pe meleagurile natale.
Devenit un simbol al creştinismului Sf. Victor este cinstit în întreaga Franţă. Un lanţ muntos din Provence se numeşte Sf. Victor.
Impresionat de peisaj sau poate evocând mucenicia Sf. Victor, pictorul Paul Césanne a zugrăvit muntele în peste 80 de lucrări.
Sărbătorirea în 2006 a anului Césanne este un prilej de rememorare a creaţiei pictorului; dar şi a Sf. Martir Victor şi a ctitoriei Sf. Ioan Casian, monahul dobrogean, vieţuitor în sudul Franţei.
 
VIII.  Aura de spiritualitate
  
Populate din cele mai vechi timpuri, plaiurile Casienilor au atras deopotrivă pe  localnici şi pe cuceritori, stârnindu–le interesul şi imaginaţia. Aici s–au ţesut mituri şi legende.
Locurile au atras iubitori de Hristos, sihaştrii dintre cei mai râvnitori, cu viaţă în peşteri, asemenea călugărilor capadocieni. De aici s –au răspândit şi în alte locuri în ţară practicile nevoinţei rupestre.Ţinuturile Casienilor, sfinţite prin jertfa generaţiilor de călugări au zămislit doi dintre cei mai aleşi sihaştri care s–au nevoit în sihăstriile româneşti :
 
·  Sf. Ioan Casian (360– 433), considerat sfânt încă din viaţă;
·  Sf. Gherman Daco –Romanul (368–430), canonizat de Sf. Sinod al B.O.R. la 20 – 21iunie 1992.
Prăznuiţi în calendarul ortodox la 28 – 29 februarie.                              
 
¨  Premergători ai monahismului rupestru, ai sihaştrilor nevoitori de la Corbii de Piatră, Nămăieşti, Cetăţuia, Aluniş, etc.                                                                                            
 
¨  Legat de părinţi şi de locurile copilăriei, cu nostalgii mai mult sau mai puţin mărturisite, numelui său de Ioan, Sfântul îl adaugă şi pe cel al satului – Casian. Purtat prin lume, numele Casian devine un memento de apartenenţă Dobrogei natale.
 
¨  De pe aceste meleaguri, în urmă cu mai bine de 1600 de ani, Sf. Ioan Casian a luat seva dătătoare de putere duhovnicească, de a purta flacăra vieţii monahale şi în vestul Europei. Le–a arătat celor de acolo cum este posibil „să uiţi” de ale tale cele lumeşti şi să te rogi pentru binele tuturor : fără laudă, fără răsplată … cu jertfă.
 
¨  Ucenic al Sf. Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, Sf. Ioan Casian    s–a hrănit din cuvintele frumos tâlcuite, pline de har, care mângâie şi astăzi sufletele credincioşilor.
 
¨  Întemeietor şi oganizator al monahismului în apusul Europei, Sf. Ioan Casian a stabilit o punte de legătură între ţările creştine.
 
¨  Cercetând ani îndelungaţi călugării din marile centre monahale creştine ale timpului, adună un volum impresionant de informaţii, cuvinte de folos ale marilor duhovnici. Cuprinse în zeci de volume, acestea sunt şi azi un izvor nesecat de  pilde şi învăţături duhovniceşti.
 
¨  Odată cu reactivarea vetrei monahale de la Peştera Sfântului şi ctitorirea ansamblului monahal, locurile au reintrat în patrimoniul cultural şi religios al Dobrogei şi în calendarul evlaviei româneşti.
 
 
 IX. Legende ale Casienilor      
 
 
Din vremuri imemoriale ţinuturile Casienilor, adăpostind civilizaţii paleocreştine, au fost locuri de rugă ale geto-dacilor, cât şi ale primilor creştini iubitori de Hristos. În piatra Casienilor este dăltuită o istorie încă nedescrifrată, învăluită în legende, încă se mai deapănă o ţesătură de întâmplări bazate pe fapte reale şi pe scenarii mai mult sau mai puţin imaginare.

Strămoşii noştri au fost oameni iubitori de linişte încă înainte de a cunoaşte pe Hristos. După tradiţie ei urcau muntele Cogaion şi pe alte culmi şi înălţau imne de laudă Creatorului, după credinţa lor. Individualitatea, măreţia pe care le-o dau numeroasele forme sculptate în piatră, includ ţinuturile Casienilor între locurile sfinte ale          geto-dacilor. Ele poartă mesaje peste timp, urme de  vieţuire ale asceţilor daci, ale unor locaşuri şi practici de cult paleocreştine. Având credinţa nemuririi strămoşii noştri daci cinsteau şi pe aceste locuri pe zeul Zamolxis, aducându-i jertfe.
Peşterile de pe valea Casimcei au fost şi în atenţia coloniştilor greci. Despre peştera Keiris, peştera Sfântului, aşa de trainică şi de încăpătoare, grecii „băsmuiau că acolo     s-au ascuns titanii după ce au fost înfrânţi de zei”.
Cultele iniţiale au fost îmbogăţite cu timpul, adăugându-se şi cele aduse de coloniştii romani, ca de exemplu Appollon (Tămăduitorul) şi Marele Zeu. În timpul stăpânirii romane apar şi alte divinităţi italice şi orientale.
Începând din secolul  II e. n. se răspândeşte cultul lui Mithras o divinitate orientală venerată în hinduism şi cu origine incertă. Practicat de o populaţie foarte diversă de la guvernatori şi înalţi demnitari, până la militari şi sclavi, cultul lui Mithras a absorbit majoritatea cultelor păgâne, fiind cea mai însemnată doctrină opusă creştinismului.   
Acest cult este atestat în Dobrogea prin inscripţiile descoperite la Histria, Acbunar, Gura Dobrogei. În multe dintre epigrafe Mithras, identificat cu Sol (Soare) şi cu epitetul  „Invictus” (Neînvins), este numit „Sol Invictus  Mithras”.    

În peştera La Adam de lângă Târguşor s-au identificat 4 mărturii epigrafice, redate în limba latină. În unele epigrafe sunt menţionate temple ale zeului numite mithraeum. Acestea funcţionau chiar în peşteră sau în împrejurimi, datând din epoca de maximă înflorire a acestui cult în Dobrogea, sec. II-III e.n. Locul de desfăşurare a cultului închinat zeului Mithras putea fi: un sanctuar subteran, o peşteră naturală sau o construcţie care imita aspectul unei grote cu o distribuţie specială a spaţiului.

Aşezările rupestre Cheia, Târguşor, Gura Dobrogei delimitează un spaţiu de practicare a mithranismului. Situat în centrul acestui spaţiu, Dealul Casian oferea condiţii optime de desfăşurare a cultului închinat zeului Mithras. După unele precizări bibliografice, după  urmele de inscripţii şi de locuire din Peştera Sfântului de la Casian, este posibil ca aici să fi existat un mithraeum. Într-un asemenea mithraeum, templu lui Mithras, de la drumul public se ajungea printr-un vestibul (pronaos) la scara de acces în criptă (grotă). Sala era împărţită în lungime în trei părţi; cele laterale cu banchete puţin înclinate „praesepia” (iesle) erau destinate fidelilor, iar partea mediană oficianţilor. O sală absidată dispusă în prelungirea sălii centrale, adăpostea imaginea lui Mithras. Inscripţii şi reliefuri, picturi sau mozaicuri cu legendele mithraice înconjurau şi dominau pe cei care invocau zeul. Tot în mithraeum, într-un punct special amenajat, avea loc sacrificiul taurului.

Comparând descrierea acestui mithraeum cu topografia văii Casimcea şi a Dealului Casian, numeroase similitudini ar indica chiar Peştera Sfântului cu o asemenea destinaţie. Drumul public era axat, la acea vreme, pe valea Casimcea, accesul greoi în peşteră, etc.

Pe dealul din vecinătatea Măn. Sf. Ioan Casian atrag atenţia câteva formaţiuni stâncoase circulare, dispuse într-o anumită ordine, cu spaţii foarte largi în jur. Ciudatele forme amintesc parcă de altare de practicare a unor ritualuri păgâne, precreştine. Sau de amfiteatre solare, legate de un cult al Soarelui şi al unor zei uitaţi. Ele seamănă cu alte inscripţii şi simboluri paleocreştine descoperite la  Basarabi – Dobrogea, la Corbii de Piatră – Argeş, Aluniş şi Fundătura în Munţii Buzăului.

În apropierea noului ansamblu monahal o deschidere abruptă în masa de calcar, având la bază un spaţiu semicircular, mărginit de stânci, aduce cu un amfiteatru roman.

Rând pe rând grotele au servit ca locaşuri de vieţuire ale asceţilor daci, apoi locuri de practicare  a cultului zeului Mithras, concomitent cu promovarea creştinismului, iar unele dintre acestea au continuat să fie folosite şi în forme creştine.

Legende ale Casienilor se derulează şi în timpul veacurilor creştine, mai aproape de vremurile noastre. Întâmplări aflate din străbuni şi transmise generaţiilor următoare, au menţinut interesul pentru peşterile şi stâncile Casienilor.

Bătrâni ai locurilor povestesc şi astăzi că pe Dealul Casian, când şi când, noaptea, în dreptul Peşterii Sfântului, apăreau flăcări. Oamenii au bănuit că prin grotă ar exista vreo comoară ascunsă. Adeseori chiar şi în timpul zilei localnicii vedeau flăcări pe stânci. După unele păreri flăcările ar putea fi legate de existenţa în peşteră a unor sfinte moaşte ale cuvioşilor sihaştri. Uitaţi de lume aceştia s-ar fi săvârşit prin grotele Casienilor. De altfel, în Peştera Sfântului s-au găsit oseminte de o culoare deosebită gălbuie-uleioasă. Săpături organizate ar putea scoate la lumină moaşte şi nume de cuvioşi români necunoscuţi până acum, care se află scrise în cartea vieţii.

Nu numai flăcările i-au surprins pe localnici, dar şi apariţii de oameni necunoscuţi. Se povesteşte cum, în vremuri de demult se întâmpla ca aflându-te pe deal, printre arbuşti, să-ţi apară în faţă câte un bătrân, semănând a cioban, care apoi dispărea. Posibil ca, din vreme în vreme, câte un sihastru dornic de o nevoinţă în linişte şi singurătate, să se fi retras vremelnic pe aceste locuri, fără ca să fie ştiută existenţa lor.

Ţinuturile Casienilor mai păstrează taine încrustate în piatră, ori scufundate în întunericul tăcut şi limpede al peşterilor. Ele aşteaptă ca generaţii viitoare să le dezlege înţelesul.
 
 
X. Drumuri de acces
 
Mănăstirea Sf. Ioan Casian este situată în satul Casian, comuna Grădina, judeţul Constanţa.
Acces auto :   din localitatea Mihail  Kogălniceanu, de pe şoseaua Constanţa –Hârşova, ramificaţie la dreapta spre Târguşor, apoi un drum local , pietruit ajunge până la mănăstire. Mănăstirea este situată la aproximativ 40 Km. de oraşul Constanţa.
Acces feroviar : gara Târguşor –Dobrogea, de pe linia ferată  804  Medgidia – Tulcea, la 34 Km. de oraşul Medgidia, apoi drum local până la mănăstire.                                             
 
 
XI. Obiective în împrejurimi                                          
 
1. Obiective religioase                                                                                                                             
· Text Box:      –   înfinţată în anul 2005       –       hramul ,,Izvorul Tămăduirii’’ –       comuna Crucea, jud. Constanţa.  Măn. Sf . Cruce
 
 
· Complexul monastic Basarabi, sec.  IX-X  aşezare călugărească rupestră cu   biserici săpate în calcar
 
· Catedrala ortodoxă Constanţa – ctitorită între  1883 – 1885, pictată de D. Mirea.    

 
2. Obiective turistice

 
§    Comuna Pantelimon – numită în vechime Ulmetum  - ruinele unei fortăreţe romano- bizantine reconstruită sub Iustinian, cu zid de incintă de  2,60 m grosime şi 13 turnuri de apărare.
§   Cetatea Histria – cea mai veche aşezare grecească de pe teritoriul României întemeiată în anul 657 î.e.n. de colonişti greci. Se văd : templul Afroditei, templul lui Zeus, templele romane, forumul, piaţa, etc.

§   Rezervaţia naturală Cheia – satul Cheia, comuna Târguşor relief carstic, floră şi faună specifice.

 
§   Peşterile de la Gura Dobrogei – rezervaţie complexă situată lângă Târguşor şi Limanu.Cuprinde complexul speologic : Peştera Liliecilor, Peştera La Adam, Peştera Limanu, cu colonii de lilieci
§   Murfatlar – podgorie, centru de vinificaţie, cramă.                     

 
XIII.   Bibliografie
 
  1.  Arhimandrit Ioanichie Bălan   - Vetre de sihăstrie românescă
Editura Institului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001
  2. Arhimandrit Ioanichie Bălan   - Patericul Românesc, Editura Episcopiei Romanului, 2001
  3.  V. Canarache - Tomis
  4. V. Pârvan -  Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982
  5. Ioan Popovici, Mihai Grigore, Ion Velcea - Podişul Dobrogei şi Delta Dunării, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984
  6. Elena Teodoreanu - De la Avignon la Marsilia, culegere Ţările Europei-Lecturi geografice, vol. III, Bucureşti, 1971
  7.  Geografia României, Universitatea Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1983
  8. Enciclopedia  arheologiei şi istoriei vechi a României, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1996
  9. Vieţile sfinţilor, Editura Bisericii Ortodoxe, Alexandria, 2002
10. Proloagele, vol. I, Editura Bunavestire, Bacău, 1995
 
11. Sfântul Ioan Casian - Convorbiri duhovniceşti
Editura Institului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004.
 
Prof. Sofia Tudosa Romanov