Părintele IUSTIN PÂRVU de la Petru Vodă

 
Părintele IUSTIN PÂRVU de la Petru Vodă

Un sfânt viu

 
Bătrânul care mi-a schimbat viaţa 

- Părintele Iustin Pârvu a fost naşul meu de călugărie şi m-a numit, la tunderea în monahism, tot Iustin - Iustin cel Tânăr. Sunt unul dintre sutele de ucenici monahi ai părintelui, maici şi călugări, care au fiecare povestea lui despre Bătrânul. Cred că cel mai potrivit ar fi să vă povestesc în ce fel şi-a pus părintele amprenta de pedagog iscusit asupra sufletului meu -

O întâlnire în munţi

Eram la vârsta de 23 de ani, în anul IV de facultate, şi treceam printr-o frământare sufletească teribilă. Venise vremea să mă hotărăsc ce fac în viaţă, pe ce drum apuc. Eram în vacanţa de Paşti, când, din curio­zitate, impulsionat de fratele meu, i-am făcut o vizită Părintelui Iustin de la Petru Vodă. Nu-mi dădea ghes sufletul să pierd vremea prin munţi, pe coclauri, să văd un că­lugăr bătrân oarecare. Aveam al­te lucruri mai im­portante de fă­cut. Şi, de altfel, zi­le­le de vacan­ţă erau numărate. Fra­tele meu totuşi insista. Ştiu că unul din argumentele pe care mi le-a dat a fost şi acesta: "Măi, e un bătrân la care vine foarte multă lume, destul de în vârstă, şi cine ştie dacă o să-l mai prinzi în viaţă la anul sau peste doi ani, când o să-ţi vină min­tea la cap, şi o să fie prea târziu!". Făceam Teolo­gie şi, ca orice stu­dent, sau ca marea majoritate a stu­denţilor de la Teologie, nu aveam o preocu­pare deosebită pentru mânăs­tiri, pentru marii duhovnici pe care Biserica, la acea vreme, încă îi mai avea în viaţă. Dar, cu toate codelile mele, uite, aşa a rânduit Dumnezeu, să fac drumul ăla la Petru Vodă şi întâlnirea mea cu Părintele Iustin să se petreacă pe fondul acesta al unei teribile crize de modele în viaţă. Nu pu­team să-mi găsesc un model com­plet, pe care să-mi doresc să-l ur­mez, nici în familia în care am trăit, nici între prietenii pe care i-am cu­nos­cut, nici între în­văţătorii şi pro­fesorii pe care i-am avut de-a lungul a două­zeci de ani de educaţie, de la gră­di­niţă până la sfârşitul facultăţii. Eram în momentul în care, oa­recum cu resemnare, îmi propu­sesem să in­tru pe un făgaş co­mun, bătăto­rit, al unei vieţi de fa­milie, să-mi găsesc o fată, să mă căsătoresc, în speranţa că voi avea nişte copii mi­nu­naţi şi împreună cu aceşti copii şi cu soţia mea voi reuşi să creez un Paradis al nostru, în lumea asta, în care să mă regăsesc pe mine alături de cei dragi şi să devin eu un model pentru ceilalţi, un mo­del de familie creştină. Cam undeva aici eşuasem, dacă aş putea spu­ne aşa, într-o proiecţie idea­lă a unei vieţi minunate, pe care mi-o doream din tot sufletul. Mi-aduc aminte că visam să-mi cumpăr o casă pe malul unui lac, ca să aud bros­cuţele zi şi noapte. Vă daţi seama ce proiecţii de astea, romantice, se învârteau în mintea mea de tânăr necopt? Şi începusem să cum­păr, din bănuţii ăia ai mei, din bursa de student, ziare de mică publicitate, să gă­sesc acea casă, să văd cât cos­tă, să mă orientez şi-apoi să-mi fac calculele cum voi reuşi să obţin banii nece­sari. În prima zi, căutam vile în afara Clujului (acolo am făcut facultatea). A doua zi, începusem să caut apar­ta­mente cu patru camere. A treia zi, apartamente cu 2 camere şi tot aşa, până am ajuns la
Părintele IUSTIN PÂRVU de la Petru Vodă
 
 garsoniere confort III. Şi uite aşa am rămas total dezamăgit şi mi-am pro­pus să merg să lucrez la căpşuni în Spania. "Asta-i sin­gura soluţie!", mi-am zis. Ei, pe fon­dul acesta, l-am întâlnit pe Părintele Iustin, Bătrâ­nul. V-am zis că nu m-am dus decât din pură curio­zi­tate, să văd şi eu un om ca toţi oamenii. M-am dus ca la pomul lăudat. Ştiţi, la pomul lăudat, zice românul, să nu te duci cu sacul. M-am dus cu suspiciune, cu neîn­cre­dere, cu superiori­ta­tea studentului care ştie el cum stau lucrurile şi nu se lasă el păcălit atât de uşor. Şi a reuşit Părintele Iustin să-mi aplice o metodă pedago­gică, la care mă tot gân­desc de ani de zile, că au trecut, iată, din 2001, până acum, doisprezece ani. Doispre­ze­ce ani în care nu-mi des­luşesc ce a făcut el cu mine atunci, de a reuşit să pro­ducă acele seisme sufleteşti, încât am simţit că se nă­ruie, aşa, cărămidă cu cărămi­dă, întreg edificiul acelui grandios proiect de viitor pe care îl construisem în cei patru ani de facultate: căsuţă pe malul lacului, o fa­milie fericită, masterat, docto­rat, titluri şi aşa mai departe. Toa­te acestea s-au năruit ful­ge­ră­tor şi am făcut eforturi dis­pe­rate să renasc, bu­căţică cu bucă­ţică, din pro­pria-mi cenuşă, pe o temelie nouă, de neclintit, pe te­melia ade­vă­ratelor valori creşti­ne pe care pă­rintele mi le-a in­suflat.
Da, sunt doisprezece ani - mulţi şi puţini - în care mă tot gân­desc: ce a făcut părintele Ius­tin atunci, ca să-mi schim­be min­tea şi sufletul?! La pri­ma întâl­nire cu el n-am purtat discuţii de lămurire, nu i-am pus în­trebări, pen­tru că nu mă pretam eu a mă umili în aşa hal, încât să cer sfa­turi unui moşneag. N-am făcut asta nici după aceea, de-a lungul anilor cât i-am fost ucenic. E un regret sincer pe care îl am, că n-am avut tăria să-i cer cuvânt de folos, punctual, despre rugă­ciu­nea inimii, despre pocăinţă, des­pre marile pro­bleme ale vieţii du­­hovniceşti. N-am fă­cut-o, pro­ba­bil din or­goliu. Nu ştiu cum voi recupera acest handi­cap pe viitor. Dar, cu toate acestea, în­tâl­nirea cu părintele realmente mi-a schimbat viaţa. Stăteam unul în faţa celuilalt şi, la un mo­ment dat, nu ştiu cum venise vor­ba ce fac eu, cu ce mă ocup. "Păi, vreau să-mi întemeiez o familie, să-mi fac o carieră uni­ver­sita­ră...". "Cu ce se ocupă fata?", m-a întrebat. Am înce­put eu să-i enumăr aco­lo tot felul de merite care mi se pă­reau mie mai spectaculoase: masterat, doc­to­rat, responsabilă, e pe picioa­rele ei şi aşa mai de­parte... în con­cluzie, me­rită admiraţia unui do­bitoc ca mine şi merită să-mi con­struiesc un viitor alături de ea. La care el a zis: "Nu ţi-am spus eu că pierzi vremea de­geaba? Domnul să te binecu­vânteze!" Asta a fost tot, altceva n-a mai vorbit. I-am promis că mă voi întoarce. Apoi am plecat, şi din momentul acela totul s-a năruit, totul a început să se clatine cu mine. Realmente, înce­pusem să mă îndo­iesc de mine, de tot ceea ce crezusem şi îmi dorisem până atunci. Au urmat zile de coşmar. În fie­care di­mineaţă îmi venea să urlu. M-am întors la Cluj. Mi-am terminat studiile. Mi-am dat licenţa. M-am despărţit de prietena mea. Apoi m-am întors, cum i-am promis Bă­trânului, ca să ne lămurim. Şi ne-am lămurit! M-a întrebat: "Ce-ai de gând să faci în viaţă?". "Să devin preot!", i-am răspuns. "Atunci, fă preo­ţie totală! Du-te acum şi mai vorbim noi peste câte­va zile! Vezi pe unde stai pe-aici!" Asta a fost toată discuţia. Şi fără să vorbim nimic mai mult, m-am ho­tă­rât aşa, peste noap­te, să rămân în mânăstire. Au ră­mas toţi surprinşi, cu­nos­cuţii, mai ales că ştiau foarte bine felul meu de a fi. Eram o fire expansivă, zănatică, aş spune, şi nu puteau să-şi imagineze cum eu, care iu­beam atât de mult liber­tatea, încât nimeni nu mă pusese la punct până atunci, am acceptat tam-nesam să intru într-o structură mona­hală restrictivă, un fel de şcoală de corecţie, aşa cum e percepută ea din exterior. Nu mă în­ţelegeau, nici astăzi nu ştiu dacă înţeleg mare lucru.

Alungarea din rai
 
Părintele IUSTIN PÂRVU de la Petru Vodă

Părintele Iustin Petre, zis şi Iustin cel Tânăr

 
Dar ceea ce m-a impresionat la părintele Iustin, din­colo de cuvinte, a fost o forţă interioară extraor­dinară de a convinge, o forţă teribilă, pe care bătrânul o ema­na. Şi de unde eu eram în acea criză teribilă de modele şi singurul meu model era o proiecţie mentală asupra unui viitor fericit, deodată, ca-ntr-o revelaţie, am recu­noscut în părintele omul care să întruchipeze toate aspi­ra­ţiile mele de tânăr. Tinerii au toată viaţa înainte şi au tot dreptul să spere şi să-şi dorească ce-i mai bun şi ce-i mai frumos de la viaţă. Pentru mine, părintele Iustin a fost întruchiparea vieţii trăite la modul ideal. Mi-a plă­cut foarte mult statura lui de voievod, suplu, înalt, cu plete albe, barba de sfânt coborât din icoane. Părea un voievod, un voievod al Ortodoxiei româneşti. Iarăşi, mi-a plăcut foarte mult libertatea extraordinară pe care o emana şi firescul său de a fi. Spre exemplu, când m-am dus a doua oară la el să ne lămurim, a început să um­ble în patru labe prin chilie. Căuta o carte care era undeva sub pat. Eu, în clipa aceea, văzându-l, mă amu­zam în sinea mea, zicând: "Câtă lume vine la omul ăsta ca la ultima speranţă şi, uite, el umblă în patru labe ca un căţeluş". Aşa gândeam atunci. Dar în ace­laşi timp, ceva, un sentiment deosebit, s-a născut în su­fletul meu, ca o iubire pe care nu mi-o puteam explica. Nimic spectaculos în vorba şi în gesturile lui. Totul de o simplitate irezistibilă, dezarmantă, cuceri­toa­re. Şi apoi tăceri interminabile care te puneau în grea încur­că­tură. Tăceri pe care încercam să le rup, în­drugând verzi şi uscate, tot felul de prostii de care apoi mă ru­şinam. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. El îmi dădea nişte răspunsuri pe măsură, simple, neso­fisticate, ca pentru copii.
Cert este că am decis să rămân alături de el, şi, după opt luni de zile, când m-a trimis la Constanţa, să ridic mâ­năstire, am simţit momentul acela ca pe-o alungare din Rai. I-am reproşat lucrul acesta, după ani. I-am spus că n-a procedat părinteşte cu mine, că a vrut să mă alunge de lângă el, că am suferit foarte mult, că m-am simţit orfan şi, în sfârşit, că mi-a fost tare, tare greu. Atunci mi-a zis un cuvânt pe care eu, la vremea respectivă, l-am considerat ca o scuză, un cuvânt spus aşa, ca să mă mângâie puţin, să-mi mai treacă supăra­rea. Mi-a zis: "Măi, Iustine, eu mi-am pus mare nădej­de în tine şi de asta te-am trimis. Că pe ăştia care îi ţin aici, lângă mine, cum îşi ţine cloşca puii sub aripi, îi ţin ca să nu-i prăpădesc! Fii binecuvântat! Să lumineze credinţa ta peste Dobrogea ca farul din Constanţa!" Astăzi, îmi dau seama că această alungare din Rai a făcut parte din felul pedagogic al bătrânului de a forma oameni întregi, oameni responsabili, capabili să stea pe picioarele lor. Să ştiţi că a făcut această experienţă pedagogică cu mai mulţi dintre ucenicii lui. Unii au rezistat printre străini, au reuşit, alţii s-au întors înapoi, la matcă. Pentru mine, a fost cea mai teribilă şi cea mai de folos lecţie pe care am primit-o în toată viaţa mea. La 24 de ani, părintele m-a aruncat în Valea Plângerii, în Scăldătoare, să mă descurc cum voi putea. A fost pentru mine botezul maturităţii. M-am copt la foc iute. A trebuit să învăţ de toate, din mers: să fac construcţii, să fac drumuri, să caut apă în piatră seacă, să fiu tată pentru fraţii mai tineri de la mânăstire, care au venit să împartă amarul alături de mine şi cărora, la un moment dat, îmi stătea pe limbă să le spun: "Măi, mergeţi aca­să, la mamele voastre, că eu nu sunt în stare să am gri­jă de voi!". Tineri care, la un moment dat, şi-au ruinat sănătatea fizică şi psihică, pentru că nu au mai suportat acele condiţii grele, de început de mânăstire, într-un loc pustiu, izolat de orice aşezare omenească, fără cale de acces, fără energie electrică, fără apă, fără nimic. Aşa m-a iubit pe mine Bătrânul, punându-mă la grea ascultare, şi cred că n-a dat greş.

Focul care topeşte gheaţa
 
Părintele IUSTIN PÂRVU de la Petru Vodă
 
Fiind aici, la Con­stanţa, în Do­brogea, am fost foarte des la Pă­rin­tele Arsenie Pa­pa­­cioc, la Techir­ghiol, pe care l-am îndră­git nespus de mult. Pot să fac, aşadar, o pa­ralelă între cei doi mari duhov­nici. Pă­rin­tele Arsenie Pa­pa­cioc era un pă­rinte al cuvântului. Când mer­geam la el, o oră jumătate - două, nu te lăsa să pleci. Se iscau tot felul de întrebări, pe di­verse teme. Asta a fost relaţia mea cu părintele Arsenie, şi comunicarea era la nivelul acesta, al cuvântului. Tot timpul între­bam, şi-mi răs­pun­dea. Şi, în timp, am reuşit să-mi fixez în minte nişte principii foarte cla­re din gândirea pă­rin­telui Arsenie. De la el am primit mai multă minte. Să zi­cem că în­tâl­nirea cu el m-a fă­cut pu­ţin mai deş­tept. El mi-a lim­pezit gân­di­rea teo­logică. Es­te meri­tul lui in­con­­testa­bil. Dar cu părin­tele Iustin a fost altfel. Mai de­gra­bă a fost o co­mu­ni­care a tăcerii. Când mergeam la el, îi spuneam ce-am mai făcut la mâ­năs­tire - lucruri din acestea, neesenţiale, îi arătam fotografii, el îmi zi­cea cuvinte de încurajare... În general, mă lua aşa, cu cu­vinte blânde, moi, ca să-mi dea curaj să merg mai de­parte. Chiar şi în perioada scurtă în care am stat în Petru-Vodă, mă duceam la Bătrânul, că simţeam nevoia să-l văd, să-i pun câteva întrebări. Totul se năruia când ajungeam la el. Nu mai ştiam pentru ce-am venit. Îmi dădea câte-o banană, o portocală, şi cam aşa se termina întâlnirea noastră! Deşi mă ţinea jumătate de oră şi mai bine, nu discutam lucrurile esenţiale pentru viaţa de mânăstire, cum ar fi despre pocăinţă, despre lacrimi, despre Rugă­ciunea inimii. Era o altfel de comunicare, o comunicare a sensibilităţii. Întotdeauna când plecam de la Bătrânul, mă simţeam ca un copil prostuţ şi, în acelaşi timp, foarte fericit. Îmi transmitea şi o tristeţe, aşa, pentru că-mi dădeam seama că nu fac ceea ce ar trebui să fac. Dar niciodată nu mi-a spus ce trebuie să fac. Cel puţin cu mine aşa a fost. De la părintele Iustin simt că am primit multă simţire, multă sensibilitate, suficientă să topească un gheţar.

Odată am primit o lecţie de iubire autentică din partea lui. Făcusem o prostie. El, în calitatea de naş de călugărie, mi-a fost şi duhovnic în toată perioada aceas­­ta. Făcusem, aşadar, o prostie, şi mi-am zis: "Na, c-am făcut-o! Mă duc să mă spovedesc, părintele o să mă ierte, şi asta e!" M-am dus, aşadar, la bătrânul şi m-am pus în genunchi. La spovedanie, obişnuiam să-l pri­vesc în ochi tot timpul. N-aveam cuviinţa şi sme­re­nia care vin dintr-o pocăinţă autentică. I-am zis aşa: "Părinte, am făcut asta şi asta, te rog iartă-mă!" Bă­trâ­nul, cu acelaşi stil pe care nu l-am mai întâlnit la alţi duhovnici, n-a zis nimic, niciun cuvânt. Doar a suspi­nat puţin. Apoi s-a lăsat o tăcere de-o veşnicie. A lăsat capul în piept cum avea obi­ceiul. Începusem şi eu, uşor, uşor, să înţeleg că nu a fost prea bine ceea ce am făcut, să-mi fie ruşine de mine. Dar a urmat ceva care pe mine m-a cucerit şi m-a zdruncinat în adâncul sufle­tului. Când m-am uitat mai atent, mi-am dat sea­ma că părintele plângea pentru mine. Şi am zis: "Asta da, lecţie şi asta da, pedago­gie! Să te duci ca prostul şi să spui cât de tâmpit eşti, şi în loc să primeşti cruci în cap sau mai ştiu eu ce vorbe grele, să ai parte de o tăcere semni­ficativă, de un suspin care mi-a frânt ini­ma şi de lacrimi, nesfârşite lacrimi ale unui părinte ca­re suferea pentru greşelile fiului său". Şi atunci i-am zis: "Părin­te, vă promit că, atât cât trăiesc, aşa ceva nu mai fac şi să mă ajute Dumnezeu să-mi ţin pro­misiunea!". Tuturor creştinilor le doresc să aibă parte de un aseme­nea duhovnic.

Ziua Iustinilor
 
Părintele IUSTIN PÂRVU de la Petru Vodă

Ultima fotografie

 
De 1 Iunie, de ziua copilului şi a Sfântului Iustin Mar­tirul şi Filo­soful, în ultimii ani, ne întâlneam la Pe­tru Vodă toţi Iustinii, să gus­tăm un pahar de vin cu pă­rintele. Avea obiceiul să amestece vinul cu miere. Mie-mi plăcea la nebunie vinul ăla. Eram mai mulţi Iustini acolo: eu, de la Constanţa, maica Iustina, de la Mânăs­tirea de maici de la Petru Vodă, şi un părinte Iustin, care a avut grijă de bă­trâ­nul până la trecerea lui la Domnul. Anul trecut, de 1 iu­nie, a venit Pă­rintele Ius­tin la Con­stanţa, să pună piatră de temelie pentru viitoarea mâ­năs­tire de la Poarta Albă-Ga­leşu, pe "Plaiul Popilor", unde a fost un lagăr de mun­că silnică pen­tru pre­oţii indezirabili regimu­lui comu­­nist de la vre­mea aceea. A poposit, bineîn­ţeles, şi la noi, la Ca­sian, pen­tru câteva ceasuri, să bem deja tra­diţio­na­la băutură de 1 iunie. I-am zis atunci: "Uitaţi, pă­rinte, aici mi-am rupt eu oasele în ultimii 10 ani!". "Lasă, nu te mai văi­ta, că nu le-ai rupt degeaba. Să fii binecu­vântat! Şi să-mi fa­ceţi, măi, la Poarta-Albă, o bise­ricuţă la fel cu cea de aici, de la Ca­sian!" I-a plă­cut foarte mult pa­raclisul de piatră de la Casian.
Anul acesta, de 1 iunie, am mers eu la Petru Vodă, la pă­rin­tele. M-am dus, aşa, cu bu­curie, deşi ştiam că a tre­cut printr-o operaţie grea. L-am găsit în perfuzie, real­mente epui­zat fizic, dar perfect con­ştient. Făcea efor­turi să vor­beas­că. Vorbea extrem de slab, abia per­cep­tibil. Şi, din nou, ca de nenumă­rate ori până atunci, m-am simţit inca­pa­bil să articulez câteva cuvinte po­trivite pentru mo­mentul respectiv. M-am trezit iarăşi înaintea Bătrâ­nu­lui, în faţa aceleeaşi tă­ceri, ca de multe ori până atunci. La un mo­ment dat, i-am spus: "Pă­rinte, am venit la sfinţia voastră ca să nu stricăm tradiţia de 1 iunie, să gus­tăm un pahărel de vin cu miere!". Şi el, săracul, e­pui­zat de boală, stătea şi se uita le mine şi dădea din cap. Atât l-am auzit că m-a întrebat: "Ce faci? Mergi direct la Con­stanţa sau mai faci un drum pe la Su­ceava, pe-acasă?". Ace­eaşi între­bare mi-o pu­nea ori de câte ori urma să ne despărţim. A avut tăria să mă întrebe şi acum. M-a im­presionat. După ca­re, eu am început să mă ex­plic: "Ştiţi, pă­rinte, eu am venit până aici special pentru Sfin­ţia voastră, n-am alte gânduri!". S-a lă­sat apoi o tăcere pre­lun­gă şi, la un moment dat, mi-am dat seama că încearcă să-mi zi­că ceva. Nu au­zeam prea bine şi mi-am apro­piat ure­chea de buzele lui. L-am au­zit spu­nând de ne­numărate ori: "Iar­tă-mă, iartă-mă, iartă-mă!", încât, în mo­mentul acela, am izbucnit în plâns, cum să zic eu, cu lacrimi mari cât roua. Şi vă măr­tu­risesc că în viaţa mea n-am plâns atât de mult. M-a zguduit sufleteşte. Asta a fost cea mai teribilă zgu­duire pe care a pro­dus-o în sufletul meu. Erau câţiva ca­re mă aştep­tau afară şi eu nu mai veneam. M-am retras un­deva, lângă
Părintele IUSTIN PÂRVU de la Petru Vodă

Mânăstirea Petru Vodă

 
 apă, plângând în ho­hote. Abia a­tunci, în pros­tia mea nesimţită, să-i zic aşa, mi-am dat seama că părintele se pre­gă­teşte să moa­ră şi că nu mai are multe zile de trăit. Am văzut cu ochii mei cum se pre­gătesc sfinţii de moarte. Dar, înainte să plec, am mai avut puterea să iau mâna părintelui Iustin să o să­rut, aşa cum, fără sorţi de izbândă, încer­cam de fiecare dată când mă despărţeam de el. Nu puteam să mai rămân lângă el, să mă vadă plângând. Orgoliul din mine m-a făcut să mă ruşinez de propria mea slăbiciu­ne. Dar aşa, între sughiţuri, vrând să-i iau mâna să i-o sărut, cu o ul­timă forţare, şi-a tras-o înapoi. Nu m-a lă­sat să fac ges­tul ăsta firesc. Bineînţeles, după aceea am insistat încă o dată. Tinereţea mea a biruit ultima lui fărâmă de pu­tere, de om la nouăzeci şi cinci de ani, epuizat de boa­lă. I-am sărutat mâna şi-am plecat. Ăsta a fost momen­tul nostru de despărţire şi, aş zice eu, penultima lecţie pe care mi-a dat-o Bătrâ­nul, în calitate de singur mare pedagog al vieţii mele.

"Priviţi, fraţilor, un sfânt!"

Dar ultima mare lecţie, care ţine tot de pedagogia asta, s-a întâmplat la înmormântarea părintelui. Atunci a fost altfel. Vedeam cum celorlalţi ucenici ai părinte­lui li se sfâşiau inimile de durere şi vărsau lacrimi la ne­sfârşit. Şi eu nimic. N-am putut să vărs nicio lacri­mă. Mă suspectam, la un moment dat, de împietrirea inimii, de nesimţire. Cât aş fi vrut şi eu să plâng ca un adevărat fiu pentru tatăl său. Dar nimic, nimic, nicio lacrimă. Am intrat şi eu în baldachinul acela în care bătrânul aştepta solemn ultima sărutare a celor dragi. Şi-am stat şi l-am privit îndelung cât a durat toată sluj­ba de înmormântare. Şi l-am privit, l-am privit cu drag şi m-am dus să-i sărut mâna, iar şi iar, aşa, ca să-mi iau revanşa pentru toate dăţile când nu m-a lăsat să fac gestul acesta. Atunci mi-am zis: "De-acum, n-o mai puteţi trage, părinte drag!". Părintele Iustin avea cinci zile de când trecuse la Domnul, şi niciun semn al de­gra­dării fizice n-a apărut. Şi nu-mi venea să plâng! Ba, mai mult de atât, parcă îmi venea să mă bucur, să strig: "E un sfânt! Priviţi, fraţilor, un om pe care eu am mi­zat sută la sută şi nu m-a dezamăgit nici măcar în moartea lui". Iar mâna părintelui, pe care am atins-o de nenumărate ori în aceşti ani, pe care am sărutat-o cu forţa de atâtea ori, era aceeaşi, nimic schimbat la atin­gere. Şi mă bucuram. Era multă jale în jurul meu, iar eu mă bucuram ca un prost. Le doresc multora dintre voi, celor tineri în special, să le rânduiască Dumnezeu să întâlnească aşa, din întâmplare, cum am întâlnit eu, un om care să nu-i dezamăgească, nu doar în viaţa lui, dar nici măcar în moarte.
În calitate de ucenic al părin­telui, mi s-au luat mai multe in­terviuri de-a lungul timpului. Mi s-au pus cele mai provo­catoare întrebări: da­că eu cred că părin­tele e sfânt, dacă a făcut vreo mi­nune cu mine, dacă ştiu eu pe cineva cu care a făcut minuni şi aşa mai departe. Am evitat să răspund. Nu-mi plăcea să fac afir­maţii gra­­tuite de genul acesta. Dar acum vreau să vă împăr­tăşesc o im­presie foarte puternică de la înmor­mântare, pe care mi-o asum perso­nal şi la care nu vreau să sub­scrie nimeni: aşa cum l-am văzut eu pe Bătrânul în moar­te, mi-a dat certitu­dinea că va avea sfinte moaşte. Astăzi, am o mare mulţu­mire în su­flet. Câte n-aş fi pu­tut face în via­ţă... Dar am luat hotă­râ­rea copilă­reas­că, poa­te, să mă călu­găresc. Mulţi mi-au spus că m-am grăbit, că sunt încă tânăr, că nu ştiu cu ce se mă­nâncă că­lugăria, că sunt naiv, că această de­ci­zie a fost conse­cinţa unui
Părintele IUSTIN PÂRVU de la Petru Vodă

Înmormântarea Părintelui Iustin

 
 entuziasm trecător sau a unei decepţii... tot felul de presupuneri ale unor oameni care nu puteau să mă înţeleagă. Nici eu nu puteam să mă înţeleg de ce am făcut ceea ce am făcut, adică să rămân alături de Bă­trânul şi, în final, să fac ascul­tare de el. Dar, uitaţi, au trecut anii şi sunt fericit că am avut a­tunci hotărârea şi pu­­terea să rămân ală­turi şi să devin unul dintre uce­nicii părin­telui Ius­tin, unul din­tre cei pen­tru care pă­rintele a plâns ca un tată.

Părintele IUSTIN PETRE
Stareţul Mânăstirii "Sf. Ioan Casian", jud. Constanţa