|
Dobrogea e plina de istorie. De pe platoul Casienilor cuprinzi toata
pustia Scitiei Minor, pana la Cheile Dobrogei sau la stravechea cetate
Histria. Amintirea Sfantului e pretutindeni. Dealul si padurea de stejari
pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc.
Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile,
satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de
trei case - un sat candva de tarani nobili, mandri de obarsia si libertatea
lor. „Locul are forta”, repeta parintele, conducandu-ne spre pestera
Sfantului. Coboram abrupt, pasind peste ciudate tipsii de roca netezite ca
in palma, si ceva se intampla. Vantul isi pierde brusc ascutisul. Adie doar,
miscand fosnit frunzele ruginite ale stejarilor pitici din preajma. In Valea
pustnicilor, unde am ajuns, iarna isi uita dusmania. E deja alt anotimp si o
alta lume. O vibratie de liniste si transparenta intensifica verdele palid
incruzit al ierbii si violaceul discret al primelor branduse. Padurea
dobrogeana, cu desisuri si copaci contorsionati, cu tufe de maces si porumbe,
are misterul ei. Tacut si adunat in sine, parintele paseste cu sfiala, usor,
in varful picioarelor, de parca nu ar vrea sa tulbure somnul nici unei
ganganii. Se opreste doar sa ne arate Stanca Sfantului si inscrisul de pe
ea: „OROI CASIANOUN KAI SPILOUHA”. Adica: „Hotarele Casienilor si Pesteruca”.
Parte din litere e acoperita de ierburi si licheni maronii. Parintele
mangaie zgrumturii stancii, indeparteaza nevazute obstacole, reface cu
degetul traseul rotunjit al scrisului, talmacind greceste: beta, teta,
epsilon. In ciuda tineretii, e teolog instruit, cu scoala serioasa facuta la
Cluj si o mare pasiune pentru istorie. Stie latina si greaca. In tot ce zice,
se simte omul de carte, impatimitul de lecturi din Filocalie, din scrierile
calugarului Nicolae Steinhardt, intelectualul insingurat de la Rohia.
Fara
sfieli prefacute, dar si fara avantari necontrolate, tanarul staret vorbeste,
explica, arata, fixand cu privirea linia tremurata si alburie a orizontului.
Pare greu de crezut, dar in aceste locuri se aflau in secolul al IV-lea zeci
de manastiri. Dobrogea era o scoala teologica inalta, locul in care
renumitii calugari sciti au formulat pentru prima oara dogma teopasita, cea
a patimirii lui Dumnezeu in trup. Dealul Casienilor e centrul unor situri
arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate,
lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi
de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile
oamenilor. Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota
Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care
romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva
cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea
lor. Stancile si copacii par a plange, bocindu-si mortii. Multi ciobani au
auzit plansul, dar nu stiu de unde vine. Parca se aude din cer.
Sunt
multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu
lucrarea si forta Sfantului. Altfel, nu se explica staruinta de neclintit a
oamenilor, care vin la Pestera lui Casian, urca din greu scarile ametitoare
si, ajungand la altarul natural din mijloc, cad cu genunchii in nisipul umed,
se roaga, cer sfat, isi usureaza sufletul. Parintele Iustin vine des la
Pestera si e uimit sa gaseasca acolo lumanari aprinse, colaci si jertfe de
grau, cruciulite, sticlute cu ulei si acatiste, chiar daca oamenii stiu ca
nici un preot nu slujeste peste zi acolo. Pentru taranii din Cheia, Targusor
sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina
si rugatorul lor. Pe multi i-a ajutat sa-si gaseasca vitele pierdute sau sa
se ridice din patul de suferinta. Pe altii i-a ajutat cu serviciul sau le-a
dat spor in casa. Parintele e convins de forta rugaciunii Cuviosului Ioan
Casian, sub privirea lui, un copil epileptic gasindu-si vindecarea, si o
femeie indracita (care striga cumplit: „Casiane, de ce m-ai adus aici? Lasa-ma
sa plec, Casiane!”) recapatandu-si pe data linistea si limpezimea mintii. Nu
cred sa existe o pestera mai frumoasa si mai tulburatoare. Cand intri in ea,
cu genunchii inca tremurand de emotia inaltimii, patrunzi ca intr-o bazilica
romana - simpla si monumentala totodata. In fata, e altarul profilat pe un
perete stralucind in irizari de vernil, ocru si opal. In stanga, doua nise
incapatoare, ca niste strane calugaresti, si urcand apoi pe un coridor
abrupt si intunecat, ajungi la camera Sfantului - o chilie incredibil de
calduroasa si de uscata, in care intri aproape taras, pe o usita cat statura
unui copil.
Ca in fata Usilor Imparatesti dintr-o biserica, parintele se inchina
nevazut la ziduri, le mangaie fugar luciul calcaros, ce mai pastreaza inca
urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere
ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara
intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind
neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos.
Genunchii si pasii lor dezgoliti au sapat in stanca trepte si scari,
cotloane de rugaciune si meditatie. Fara aceste trepte, oamenii nu ar mai
gasi astazi drumul Pesterii. In noaptea de Pasti a anului 2003, parintele a
slujit aici, in fata a peste 30 de credinciosi. Stralucirea lumanarilor
aprinse la Pestera se vedea de la cativa kilometri, dincolo de raul Casimcea.
De departe, parea ca muntele luase foc. Erau lumina si stralucirea
sarbatorii, a Invierii.
*
Manastirea „Ioan Casian” e o camera, o chilie buna la toate - si
trapeza, si arhondaric. Parintele Iustin Petre evita sa vorbeasca despre
saracie si despre lipsuri, chiar daca forajul pentru apa ar costa 400 de
milioane, iar aducerea curentului electric s-ar ridica la cateva miliarde.
Fara umbra de prefacatorie, parintele isi pune toata nadejdea in ajutorul
Sfantului, convins fiind ca nu-si va lasa casa neterminata. „Daca privesc in
urma, nimic nu are logica. Cum te poti descurca fara apa, fara curent si
fara bani? E simplu - l-am avut mereu langa noi pe blandul Casian. El ne-a
dat intarirea rugaciunii de noapte si rabdarea. Urmasii lui, Casienii, au
implinit lucrarea, sarindu-ne in ajutor. Imediat dupa Boboteaza, ne-am
trezit cu satenii la poarta manastirii. Fiecare adusese cu sine ceva: un sac
cu faina, o gaina, o icoana de pus in perete. Chiar daca e pustiu cat vezi
cu ochii si vanturile sufla nemilos, niciodata nu esti singur pe Dealul
Casienilor. Poate ca multi frati calugari si-ar dori sa fie in locul nostru.
Aici, langa Pestera Sfantului, traiesti ca in prima zi a crestinismului.
Stiu ca nu se poate, dar asa as vrea sa raman - langa Sfantul Casian, intr-un
continuu inceput.” Parintele Iustin are planuri mari. Vede pe Dealul
Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte,
castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini. Inainte de a pleca, ne
arata desenul a ceea ce va fi poate peste multi ani, dar privirea lui
coboara mereu in vale, la paraclisul dreptunghiular de tabla, acolo unde a
trait cele mai frumoase clipe din viata lui de calugar - prima slujba de
Craciun, in fata a trei ciobani veniti nu se stie cum, nu se stie de unde.
|
