Pesteruca Sfantului


     Dobrogea e plina de istorie. De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor, pana la Cheile Dobrogei sau la stravechea cetate Histria. Amintirea Sfantului e pretutindeni. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili, mandri de obarsia si libertatea lor. „Locul are forta”, repeta parintele, conducandu-ne spre pestera Sfantului. Coboram abrupt, pasind peste ciudate tipsii de roca netezite ca in palma, si ceva se intampla. Vantul isi pierde brusc ascutisul. Adie doar, miscand fosnit frunzele ruginite ale stejarilor pitici din preajma. In Valea pustnicilor, unde am ajuns, iarna isi uita dusmania. E deja alt anotimp si o alta lume. O vibratie de liniste si transparenta intensifica verdele palid incruzit al ierbii si violaceul discret al primelor branduse. Padurea dobrogeana, cu desisuri si copaci contorsionati, cu tufe de maces si porumbe, are misterul ei. Tacut si adunat in sine, parintele paseste cu sfiala, usor, in varful picioarelor, de parca nu ar vrea sa tulbure somnul nici unei ganganii. Se opreste doar sa ne arate Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea: „OROI CASIANOUN KAI SPILOUHA”. Adica: „Hotarele Casienilor si Pesteruca”. Parte din litere e acoperita de ierburi si licheni maronii. Parintele mangaie zgrumturii stancii, indeparteaza nevazute obstacole, reface cu degetul traseul rotunjit al scrisului, talmacind greceste: beta, teta, epsilon. In ciuda tineretii, e teolog instruit, cu scoala serioasa facuta la Cluj si o mare pasiune pentru istorie. Stie latina si greaca. In tot ce zice, se simte omul de carte, impatimitul de lecturi din Filocalie, din scrierile calugarului Nicolae Steinhardt, intelectualul insingurat de la Rohia.

Fara sfieli prefacute, dar si fara avantari necontrolate, tanarul staret vorbeste, explica, arata, fixand cu privirea linia tremurata si alburie a orizontului. Pare greu de crezut, dar in aceste locuri se aflau in secolul al IV-lea zeci de manastiri. Dobrogea era o scoala teologica inalta, locul in care renumitii calugari sciti au formulat pentru prima oara dogma teopasita, cea a patimirii lui Dumnezeu in trup. Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice in parte necercetate, un ansamblu de grote si adaposturi uitate, lasate de izbeliste. Cu totul uimitoare este indaratnicia cu care franturi de nume si de intamplari s-au mai pastrat inca in legendele si povestirile oamenilor. Spre Cheile Dobrogei se afla Pestera Liliecilor sau Grota Sihastrului. Pe undeva, pe aproape, se zice ca s-ar afla o pestera in care romanii au zidit de vii pe dacii rasculati dintr-un sat apropiat, deopotriva cu femeile si copiii lor. Cateodata, la vreme de furtuna, se aude tanguirea lor. Stancile si copacii par a plange, bocindu-si mortii. Multi ciobani au auzit plansul, dar nu stiu de unde vine. Parca se aude din cer.
     S
unt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Altfel, nu se explica staruinta de neclintit a oamenilor, care vin la Pestera lui Casian, urca din greu scarile ametitoare si, ajungand la altarul natural din mijloc, cad cu genunchii in nisipul umed, se roaga, cer sfat, isi usureaza sufletul. Parintele Iustin vine des la Pestera si e uimit sa gaseasca acolo lumanari aprinse, colaci si jertfe de grau, cruciulite, sticlute cu ulei si acatiste, chiar daca oamenii stiu ca nici un preot nu slujeste peste zi acolo. Pentru taranii din Cheia, Targusor sau Casieni, Sfantul e inca viu si grabnic ajutator, e duhovnicul de taina si rugatorul lor. Pe multi i-a ajutat sa-si gaseasca vitele pierdute sau sa se ridice din patul de suferinta. Pe altii i-a ajutat cu serviciul sau le-a dat spor in casa. Parintele e convins de forta rugaciunii Cuviosului Ioan Casian, sub privirea lui, un copil epileptic gasindu-si vindecarea, si o femeie indracita (care striga cumplit: „Casiane, de ce m-ai adus aici? Lasa-ma sa plec, Casiane!”) recapatandu-si pe data linistea si limpezimea mintii. Nu cred sa existe o pestera mai frumoasa si mai tulburatoare. Cand intri in ea, cu genunchii inca tremurand de emotia inaltimii, patrunzi ca intr-o bazilica romana - simpla si monumentala totodata. In fata, e altarul profilat pe un perete stralucind in irizari de vernil, ocru si opal. In stanga, doua nise incapatoare, ca niste strane calugaresti, si urcand apoi pe un coridor abrupt si intunecat, ajungi la camera Sfantului - o chilie incredibil de calduroasa si de uscata, in care intri aproape taras, pe o usita cat statura unui copil.
     Ca in fata Usilor Imparatesti dintr-o biserica, parintele se inchina nevazut la ziduri, le mangaie fugar luciul calcaros, ce mai pastreaza inca urmele firidelor pentru lumanari, crucile scrijelite, resturi de litere ramase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fara intrerupere - ucenici si invatatori, taumaturgi si contemplativi, savarsind neintrerupt si in ascuns rugaciunea inimii, rugaciunea lui Hristos. Genunchii si pasii lor dezgoliti au sapat in stanca trepte si scari, cotloane de rugaciune si meditatie. Fara aceste trepte, oamenii nu ar mai gasi astazi drumul Pesterii. In noaptea de Pasti a anului 2003, parintele a slujit aici, in fata a peste 30 de credinciosi. Stralucirea lumanarilor aprinse la Pestera se vedea de la cativa kilometri, dincolo de raul Casimcea. De departe, parea ca muntele luase foc. Erau lumina si stralucirea sarbatorii, a Invierii.

 

*

Manastirea „Ioan Casian” e o camera, o chilie buna la toate - si trapeza, si arhondaric. Parintele Iustin Petre evita sa vorbeasca despre saracie si despre lipsuri, chiar daca forajul pentru apa ar costa 400 de milioane, iar aducerea curentului electric s-ar ridica la cateva miliarde. Fara umbra de prefacatorie, parintele isi pune toata nadejdea in ajutorul Sfantului, convins fiind ca nu-si va lasa casa neterminata. „Daca privesc in urma, nimic nu are logica. Cum te poti descurca fara apa, fara curent si fara bani? E simplu - l-am avut mereu langa noi pe blandul Casian. El ne-a dat intarirea rugaciunii de noapte si rabdarea. Urmasii lui, Casienii, au implinit lucrarea, sarindu-ne in ajutor. Imediat dupa Boboteaza, ne-am trezit cu satenii la poarta manastirii. Fiecare adusese cu sine ceva: un sac cu faina, o gaina, o icoana de pus in perete. Chiar daca e pustiu cat vezi cu ochii si vanturile sufla nemilos, niciodata nu esti singur pe Dealul Casienilor. Poate ca multi frati calugari si-ar dori sa fie in locul nostru. Aici, langa Pestera Sfantului, traiesti ca in prima zi a crestinismului. Stiu ca nu se poate, dar asa as vrea sa raman - langa Sfantul Casian, intr-un continuu inceput.” Parintele Iustin are planuri mari. Vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu biblioteca si muzeu, cu ziduri inalte, castel de apa si corpuri de cladire pentru pelerini. Inainte de a pleca, ne arata desenul a ceea ce va fi poate peste multi ani, dar privirea lui coboara mereu in vale, la paraclisul dreptunghiular de tabla, acolo unde a trait cele mai frumoase clipe din viata lui de calugar - prima slujba de Craciun, in fata a trei ciobani veniti nu se stie cum, nu se stie de unde.

 


ARHIEPISCOPIA TOMISULUI